Andriescu Vlad: “Bicicleta – raspunsul meu fara intrebare”

Sectiune: Cea mai buna poveste scrisa de un baiat

Bicicleta – raspunsul meu fara intrebare

Fiecare copil a avut un erou. Astronaut pentru unii, pompier pentru altii. Eroul meu a fost un ciclist. Numele lui nu spune lumii din afara sportului nimic: Marco Pantani. Pentru mine insa, Marco a fost mai mult decat un om pe o bicicleta. A fost exemplul meu, a fost lupta pe care am dus-o mereu. Moartea lui din 2004 dupa o supradoza de cocaina mi-a amintit cat de oameni suntem. Eroii nostri sufera, au depresii. Eroii nostri sunt ca noi. in urma lui a ramas un obiect care mi-a marcat existenta: bicicleta. Bucata aceea de metal pe care o port cu mandrie patru etaje pe umar. Propria mea Golgota.

Aventura a inceput in 1998. Aveam doar 9 ani, iar telecomanda noului televizor al familiei a comutat pe Eurosport. Era vara, iar la televizor era o multime de 180 de ciclisti, imbracati in toate culorile lumii. Multimea aceea m-a intrigat, dar omul in roz si cu chelie, Marco Pantani, m-a fascinat. Pedalele puternice pe care le dadea pe munte ma faceau sa-mi doresc sa fiu ca el. Am ramas blocat in fata televizorului, iar aventura pornita in acel mai 1998, in timpul Turului Italiei, continua pana astazi.

Am luat bicicleta uitata in balcon si am pornit solitar prin oras. Am cautat primul deal. Am vrut sa-mi simt picioarele cum iau foc deasupra pedalelor. M-am imaginat in tricoul de competitie si am dus limita cat mai sus. Cand am ajuns in varf nu mai aveam aer. Am coborat cu zambetul pe buze. Ma simteam parte dintr-o lume pe care nu o descoperisem pana atunci. Eram un copil care concura cu prietenii lui imaginari. Trist pentru unii, dar vis pentru mine. Chiar si astazi, la 22 de ani, daca m-ar intreba cineva: „Ce vrei sa te faci?”, copilul din mine ar tipa peste vocea mea obisnuita: „Ciclist profesionist!”.

An dupa an parintii nu intelegeau pasiunea mea. Cand copiii ieseau in fata blocului sa se joace, bucurosi ca vremea s-a incalzit, ca soarele e pe cer, eu trageam jaluzelele si aprindeam televizorul. Volumul ajungea aproape de maximum, iar starea mea erupea. Pe ecran apareau eroii mei. Treptat multi dintre ei au disparut. Lupta impotriva dopajului ii transforma pe eroi in proscrisi. si Marco Pantani a fost printre ei. Dar in mine se dadea o lupta. A crede si a nu crede. Ratiunea mi-a spus mereu ca s-a dopat, dar irationalul meu era atat de mare incat il iubeam parca mai mult. Astazi, cautand imagini video din acele timpuri pe internet, lacrimez amintindu-mi cum niste simpli oameni invingeau norii, legile fizicii si asfaltul, pentru a atinge limite pe care nimeni nu le credea posibile.

Am invatat sa iubesc metalul din balconul meu. O scoteam aproape zilnic la plimbare si o fortam la fel de mult ca pe mine. Mi-am pus bandana in cap pentru a semana cu Marco Pantani. Fiecare deal era pentru minte o panta din Turul Frantei. Durerea devenise relaxare. Orice depresie trecea in cateva pedale. Unii au avut bautura, prietenii sau drogurile. Eu am avut bicicleta. Am evitat toate viciile posibile urcandu-ma pe bicicleta. Putini oameni au fost salvarea mea. Ceea ce am devenit acum, un student pregatit sa devina jurnalist, am devenit datorita unor oameni pe care-i numar pe degete, cartilor citite si bicicletei. Ea a fost elementul secret care a tinut combinatia omogena.

„inca o pedala. 500 de metri. Nu mai ai mult. Zboara, ridica-te din sa. Ascunde-ti durerea in spatele ochelarilor de soare. Finalul e aproape”. Mintea mea imi alimenta cuvintele in timp ce picioarele mele voiau sa renunte.

imi aduc aminte…

Era vara anului 2000. Cu un an inainte, Marco Pantani fusese suspendat pentru dopaj. Visele ciclistilor profesionisti au si ele un ingredient secret. in acea vreme era eritropoetina. Dar in 2000 Pantani revenise in plutonul profesionist. in mitica etapa a Turului Frantei de pe muntele chel, Mont Ventoux, Pantani ataca, urmarit indeaproape de texanul Lance Armstrong, cel care avea sa distruga povestea romantica a ciclismului prin perfectiunea sa. Ajung impreuna la ultima curba spre cer. Texanul incetineste si-l lasa pe Marco sa castige. Nici unul din ei nu va recunoaste acest lucru. Dar in mine, in copilul de 11 ani, ceva s-a rupt definitiv. Nu, eroul nu se pierduse. Dar ura si furia din mine au crescut. L-am urat definitiv pe Lance Armstrong dupa acel gest. M-a facut sa-mi fie mila de eroul meu, iar acest lucru nu se iarta.

in acea seara caniculara de vara, am iesit cu bicicleta. Mi-am pus bandana in cap, mi-am sters lacrimile si am apasat in pedale mai puternic ca niciodata. Dar la mijlocul unei mici catarari inima si plamanii mei nu mi-au mai ascultat strigatele. Mii de intepaturi in piept m-au facut sa caut prima bordura. M-am asezat si am privit cum ceilalti oameni pe bicicleta treceau, privindu-ma cu un amestec de mila si aroganta. Ceea ce i se intamplase lui Marco mi se intamplase si mie, la cateva ore diferenta. Am plecat acasa invins si umilit. Am vrut sa arunc bicicleta si sa nu ma mai urc niciodata pe ea. Nu am putut. Pana astazi am continuat sa-i apas puternic pedalele. Durerea si ura treceau cu fiecare cerc imaginar creat de talpile mele.

Anul trecut cadoul de 21 de ani din partea mamei mele a fost un costum de ciclist. Fusese tot ce-mi dorisem timp de atatia ani. in fata celui mai frumos cadou primit de la mama am ramas mut. Am imbracat rapid costumul si m-am privit in oglinda. O scumpa iluzie a celui ce-as fi vrut sa devin. Dar n-am privit niciodata cu tristete lucrul asta. Toate se intampla cu un scop. Iar daca nu-i asa, trebuie sa-l gasim noi. Am imbracat toata vara costumul acela, vechea bandana ce cu greu mi se mai potriveste pe cap. Am inconjurat orasul de sute de ori si de tot atatea ori mi-am amintit de eroii mei.

Poate destinul meu este sa scriu despre ciclism, sa urmaresc performantele altor eroi, nu sa-l practic la nivel profesionist. Altii folosesc bicicleta ca un mijloc de transport prin oras sau ca un element de moda, dar eu am folosit-o mereu ca pe o salvare. N-am mers pe bicicleta pentru agrement. Am mers pentru un vis, pentru o iubire, de multe ori pentru a ma salva.

Cliseele sunt printre noi. Diferenta e ca fiecare le gaseste intr-un loc diferit. Am invatat cliseul luptei pentru supravietuire pe bicicleta si in fata televizorului, uitandu-ma la profesionisti. stiu astazi ca trebuie sa lupti pana la limita cea mai inalta. Sa te opresti cand nu mai poti, dar sa nu te intorci. Sa urci pana la finalul ascensiunii. si sa nu te intrebi de ce te fortezi atat, de ce faci acele lucruri. Unele lucruri nu sunt raspuns la intrebari. Sunt axiome, sunt fapte.

Pedalele m-au salvat. Iar viata merge inainte pentru a atinge noi si noi piscuri. Pentru a intinde bratele in aer in semn de victorie, doar pentru a sti ca a doua zi te asteapta o etapa si mai grea.