Dinu Alexandru:”Mai rau de atat cu greu se poate”

Dinu Alexandru

Secţiune:  Cea mai bună poveste scrisă de un băiat

Mai rau de atat cu greu se poate

Era in vara lui 1992 cand m-am hotarat sa fac un drum pe bicicleta pana la Sighisoara, pentru ca acolo se mutase de curand o cunostinta a mea si voiam s-o vizitez. Imbin utilul cu placutul, mi-am zis. Mai facusem drumuri lungi, de peste 200-250 de km pe zi, dar de data aceasta imi propusesem sa parcurg ruta in doua etape, cu popas la Poiana Brasov, intrucat hotarasem sa iau si cortul cu mine, si nu orice cort, ci unul de vreo 10 kg, pentru ca nu se gaseau pe vremea aceea mai usoare. Asa ca mi-am facut bagajul, destul de consistent, am incalecat pe bicicleta mea marca Sputnic (semicursiera ruseasca de vreo 16 kg, pentru cine nu stie; pe vremea aceea nu prea aveai de ales) si am pornit la drum. Am plecat din Bucuresti destul de optimist, insa dupa ce am trecut de Ploiesti, bagajul a inceput sa isi spuna cuvantul, mai ales ca era ajutat si de un vant contrar, care, pe masura ce ma apropiam de munte, devenea din ce in ce mai nervos. Pe la Comarnic eram cam la pamant cu moralul, parandu-mi rau ca am luat cortul cu mine. Nu mai pedalasem drumuri lungi cu bagaj si nu eram obisnuit. Am strans insa din dinti, pentru ca orgoliul nu ma lasa sa ma intorc, si am inceput sa urc spre Sinaia. Efortul depus la deal mi-a determinat organismul sa treaca pe energiile de rezerva, impulsionat si de peisajul montan garnisit cu ozon de Carpati. Ajuns in Sinaia, am fost intampinat de a doua surpriza: vantul a dat roade, si a adus ploaia. Nu-i nimic, mi-am zis, e ploaie de munte, trece repede. Am luat geaca pe mine, si nu orice geaca, ci una de piele, aleasa intr-un moment de “inspiratie”, si am pornit mai departe spre Predeal prin ploaie. Era buna o pelerina, dar nu aveam asa ceva, si nici nu se gaseau in comert. Pe la Poiana Tapului geaca era deja imbibata cu apa, pentru ca, din nefericire, ploaia nu a trecut repede, ci, vazandu-ma cat de neajutorat sunt, s-a hotarat sa-mi fie tovaras de drum. Noroc ca gecile din piele se usuca “repede”. La Busteni m-am oprit la un ceai fierbinte si o gustarica, pentru ca imi scazuse temperatura corpului de nu mai puteam controla cum trebuie directia. Dupa ce m-am incalzit nitel, am pornit mai departe, si la Predeal ploaia m-a parasit. Am facut un popas de cinstire a bucuriei incetarii ploii, si apoi am inceput sa cobor spre Brasov, constatand ce bun e bagajul cand pedalezi la vale. Ajuns in Brasov, am mai facut un popas, si apoi am inceput sa urc spre Poiana, unde aveam de gand sa campez. Se facuse cam sase seara cand in sfarsit m-am oprit intr-un loc de popas. Rasufland usurat, m-am indreptat spre portbagaj sa iau cortul si m-am lovit de a treia surpriza: uitasem sa protejez bagajul cu un celofan macar, si acesta semana cu geaca de pe mine, care bineinteles ca nu se uscase. Profund dezamagit si peste masura de nervos, am decis totusi sa campez in conditiile date. Zis si facut. Am intins cortul, am stors sacul de dormit si l-am bagat inauntru, si, fara a mai mentiona si alte detalii acide, m-am pus sa ma culc. Dupa vreo 30 de minute mi-am dat seama ca e imposibil sa dorm. Eram intr-o nedumerire teribila! Ce sa fac? Unde sa dorm? Cum sa ma usuc? Intr-un tarziu m-am hotarat sa renunt la somn si sa parcurg drumul spre Sighisoara chiar in noaptea aceea, gandindu-ma ca trebuie sa ajung cumva si ca voi gasi eu resursele necesare in ciuda oboselii fizice si psihice. Asa ca am strans cortul, am facut bagajul, si am pornit la drum. Am iesit din Brasov, si dupa cativa km a inceput din nou sa ploua. Asta a fost picatura care a umplut paharul descurajarii. Epizat psihic, m-am decis sa ma intorc la Bucuresti, dar, cum credeti, tot pe bicicleta. Cand am inceput insa sa urc spre Predeal, am fost nevoit sa cobot din sa si sa fac push bike, pentru ca nu mai aveam energie de pedalat. Vreo cateva ore mi-a luat sa ajung sus. Desi ma incalzisem, geaca tot nu se uscase. Pe la 4 dimineata eram in Predeal. Mi-am zis ca de aici pana la Comarnic e ok pentru ca e aproape numai coborare, dar dupa vreo doi km de coborat a trebuit sa ma intorc, pentru ca nu mai puteam continua din cauza frigului. Cu ultimele resurse de speranta, am hotarat sa ma intorc cu trenul. Moment in care am aflat doua lucruri: unu, ca nu luasem la mine suficienti bani asa incat nu-mi ajungeau de tren decat pana la Campina, si doi, ca dupa ce am luat totusi bilet pana la Campina si m-am suit in tren (in care dupa cinci minute am adormit) a aparut controlorul, care mi-a adus la cunostinta faptul ca nu am voie cu bicicleta in tren. Degeaba i-am explicat eu situatia cu toate peripetiile ei; mi-a zis ca il iau peste picior. Dupa o disputa prea epuizanta pentru mine, nasul a invins si urma sa ma dea jos la Sinaia. Cand imi pierdusem speranta, si-a facut aparitia al doilea controlor, care era de sex feminin, si care, dupa ce a constatat situatia, la rugamintile mele i s-a facut mila de mine si mi-a permis sa continui drumul, nu numai pana la Campina, ci pana la Ploiesti. Lucrul acesta m-a facut sa-mi revin putin, suficient incat sa pot parcurge inca 60 de km pana acasa. Am coborat, cum spuneam, la Ploiesti, si am incalecat spre Bucuresti. Dupa vreo trei strazi insa, pana de cauciuc! Nu se poate! Nu mai ajung! Nu mai pot! Am reparat pana, si am plecat mai departe. De ajuns am ajuns in sfarsit acasa, nici nu imi mai amintesc la ce ora. Pe drum spre capitala pedalam mai mult din inertie. Ma simteam ametit si mi se parea totul ca prin vis. In viata mea n-am fost atat de epuizat din orice punct de vedere voiai sa pui problema. A doua zi, pe cand reflectam la experienta trecuta, eram mangaiat de o consolare: ca aveam ce povesti la nepoti…