Enescu George: Amintire cu haiducii

Sfarsitul clasei a XII-a ne-a gasit pe fiecare dintre noi intr-o agitatie si un stres continuu. Amenintarea bacalaureatului, incheierea mediilor la sfarsit de semestru si pregatirea pentru admiterea la facultate erau “fenomenele” carora trebuia sa le acordam cea mai mare atentie. Vacanta ce urma sa vina era redusa considerabil de formalitatile de care trebuia sa ne ocupam pe la facultati; eram obligat sa renunt la multe planuri facute pentru vara si nu puteam sa mai astept, stiind ca pe parcurs era posibil sa intervina si alte probleme. Presiunea era mare, si exista acea rutina plictisitoare de care nu puteam scapa. Trebuie sa fac ceva sa profit de fiecare ocazie si sa ma detasez de aceasta agitatie specifica, sa-mi gasesc o activitate prin care sa ma simt cu adevarat liber.

Ce-mi mai ramane de facut? Poate o tura de cativa zeci de km intr-o zi de iunie ma va ajuta sa-mi regasesc energia necesara, sa-mi limpezesc psihicul; sa redescopar acel ceva care sa ma ajute sa pun capul pe perna planificand in detaliu ziua de maine si sa ma trezesc a doua zi  cu chef de viata si gata de a porni la drum; sa renunt la pasivitate – un act indelungat de tortura lenta a spiritului uman. Astfel iau decizia de a porni cu prima ocazie intr-o tura de MTB prin muntii Macin (muntii cei mai apropiati de orasul natal – Braila).

Dupa primul meeting al biciclistilor din Braila imi gasesc in sfarsit parteneri de pedala doi forumisti: doe – medaliat cu argint pe velodrom pe vremea cand era junior, si bigmig – ultimele realizari cunoscute de mine: locul 3 pe categorie de varsta la Maratonul Medieval Medias 2010 si locul 1 avansati pe categorie de varsta la GarboaveleXC 2011…e clar! Se anunta a fi o tura solicitanta cu asa tovarsi de drum. Speram doar sa nu-i tin prea mult in loc.

In curand soseste si “ziua Z”.  Nu vreau sa ma identific cu mediocritatea specifica varstei, si in timp ce colegii mei se trateaza de mahmureala de dupa banchet, eu imi incep tura. Ii las pe ei prada viciilor si eu pornesc in descoperirea celei mai accesibile forme de libertate…pedalatul. Ma asteapta bacul! (cel spre Smardan, nu cel de sfarsit de liceu; cel din urma poate sa mai astepte) E timpul sa debarcam pe celalat mal al Dunarii si sa luam calea muntilor batrani, tociti de vreme si vant.

E 9 dimineata si vremea e inca racoroasa, favorabila pentru pedalat, dar cu siguranta nu va tine mult caci canicula e instalata de cateva zile bune. Pornim pe asfalt intr-un ritm pe care eu nu-l cunoscusem inca. Cei 2 parteneri abia se incalzesc, iar in timp ce ei se pastreaza pentru ce-i mai greu, eu imi dau toata suflarea ca sa stau in trena lor. Un mic popas pentru alimentare in orasul Macin si apoi iar calare pe caii sprinteni de metal. Incet incet conturul muntilor devine tot mai clar; ii privesc cu o oarecare superficialitate. “Sunt inofensivi” – gandesc eu si curand aflu  ca am tras mult prea devreme o astfel de concluzie. O prima catarare pe teren nisipos si deja ii pierd din ochi pe colegii de drum care sprinteaza spre umbra deasa a padurii. Experienta isi spune iarasi cuvantul si realizez ca personal stau prost la toate capitolele: cadenta, tehnica, anduranta; incerc sa gasesc resurse pentru un ultim efort, dar cedez si incep primul push-bike al zilei.

Traseul stabilit continua cu un drum forestier pe care suvoaiele de apa l-au transformat intr-o veritabila partie de bob. Curand parasim acest drum si traversam cateva dealuri. Peisajul este uimitor: o imbinare multicolora de flori salbatice ce se inalta din marele covor verde al ierbii, cu stanci ascutite in plan secund, deasupra carora se intinde un cer perfect senin al carui stapan este soarele. Necrutator de arzator, acesta face ca toata natura sa para cazuta intr-un somn adanc. Linistea absoluta prin care nici macar vantul nu se face auzit este brusc intrerupta de zgomotul continuu al drujbelor si tractoarelor. Omul este singura vietate care tine piept caniculei. Unii impinsi de grija existentei  vin sa defriseze paduri. Altii manati de pasiunea pentru ciclism vin sa-si compare puterile cu muntele, cu pantele sale abrupte, cu coborari rapide serpuind printre copaci si cu stanci ascutite care asteapta prima clipa de neatentie pentru a-ti provoca astfel cazaturi dureroase.

As fi vrut sa ma opresc pentru cateva minute sa privesc nepasator peisajele, sa simt reflectarea caracterului ciclistului in puritatea peisajului. Acest gand dispare insa repede cand imi aduc aminte de cei doi parteneri de tura care sunt mult in fata mea, si constient de faptul ca mai urmeaza multe catarari  reincep sa pedalez hotarat. Avantul imi este repede curmat cand se intampla inevitabilul: pica lantul. Mai pierd cateva clipe sa remediez si aceasta problema a carei amenintare o simteam pedala dupa pedala. Curand apare o alta problema de natura tehnica: se blocheaza fermoarul rucsacului. Drumul este foarte denivelat si exista riscul ca tot continutul ruscacului sa se reverse in urma mea. Ca viitor inginer dau dovada de spirit practic si improvizez repede ceva. Mai pierd astfel ceva timp fata de ceilalti.

Pe o alta catarare invat de ce nu e bine sa ramai ultimul. Nu ca mi-ar fi afectat foarte mult orgoliul, dar in timp ce tovarasii de drum dispar dupa o culme, printre ierburile din dreapta mea observ 3-4 cozi paroase care isi fac drum spre mine. Desigur unde e coada e si animal, si brusc incep “hienele” sa latre. Cu suflarea taiata incerc sa maresc ritmul si amuzat totusi de aceste circumstate percep actiunea cainilor ca act de incurajare. Stiu ca sunt inofensivi asa ca nu ma panichez. Cat timp latra, cainele nu musca, asa cum si omul cat timp fluiera nu are cum sa manance.

Oprim la un izvor proaspat reamenajat pentru a ne umple bidoanele si ne racorim putin cu apa rece. E greu de crezut cat de limpede si rece e acea apa daca tinem totusi  cont de caldura si praful insuportabil, prezent la fiecare pas. Apa izvorului parca provine dintr-un univers paralel, pe care nu toti au prilejul sa-l cunoasca.

Dupa alte cateva catarari si coborari iesim din padure in camp deschis; ne aflam direct in tinta soarelui si deaspura noatra cade un puternic foc de artilerie arzator, apocaliptic. Canicula e insuportabila si dupa nici 30 de secunde regret umbra deasa a padurii. In ciuda crengilor care-mi bicuiau fata, padurea era totusi un mediu ocrotitor. Nu se simte nici o adiere de vant, praful se lipeste de orice, si bicicleta incepe sa scartie. Din toate sistemele mobile iese sunetul a mii de greieri care canta simultan, un sunet pe care il suport cu greu in situatia mea: obosit, lihnit, insetat…practic demoralizat complet.

Un ultim popas in comuna Greci si apoi intram iar pe asfalt indreptandu-ne catre bac. Incep sa resimt dureri insuportabile in spate si mai ales umeri. Trebuie sa mai lucrez la geometria bicicletei si sa-mi corectez cumva pozitia. Trecem prin orasul Macin si observ cu stupoare ca cei 2 amici de pedala nu au nici un gand sa faca un alt popas inainte de a ajunge la bac. Oftez adanc si incerc sa stau aproape de ei. De fiecare daca cand arunca o privire in spate ma vad ca-s lipsit de vlaga si reduc ritmul. Incearca sa-mi ofere un impuls impingandu-ma dar dupa putin timp revin la ritmul meu.

Ajungem in final pe bac. Tabla incinsa de soare se simte prin incaltaminte si aerul este greu respirabil. Nu mai am nici o picatura de apa si de fiecare data cand inspir simt pur si simplu foc prin nari, un foc ce coboara in adancul plaminilor si asa plini de praf. Imi iau pe rand ramas-bun de la colegii din aceasta tura cerandu-mi scuze ca i-am incetinit considerabil. Primesc in schimb incurajari si intr-un final ajung sa cred ca pentru prima mea iesire de acest gen nu m-am descurcat deloc rau.

Ajuns in sfarsit acasa nu stiu ce sa fac mai intai. Sa mananc, sa dorm? Praful de pe tot corpul iese repede in evidenta asa ca prioritatea numarul 1 este un dus rece…apoi somn, mancarea poate sa mai astepte; poate pana atunci dispar si durerile provocate de sa. Dupa mult meritatul somn uit toate neplacerile din aceasta tura si ma simt pentru moment implinit. Gasisem acea bucurie copilareasca, cateva momente de libertate, lipsite de griji si descoperisem o pasiune puternica, ce va ramane inradacinata in suflet pentru eternitate.