Florea Violeta Mădălina: Cafeneaua cu bicileta in vitrina

Îţi mai aminteşti? Zâmbetul mă dă de gol. Trecuseră atâţia ani de când nu mai urcasem pe aşa ceva. În vitrina acestei cafenele, bicicleta este acum doar un exponat, o piesă de anticariat. Abia de mai stârneşte melancolia celor vârstnici, şi nepăsarea celor mai tineri. În New York-ul acesta supraaglomerat, cine să mai aibă timp de o plimbare, să se oprescă, să admire măcar arhitectura, chiar ea şi brută, a unei clădiri? Cât despre parcuri… dezolante dormitoare pentru cei rămaşi fără casă. Toţi vor să stea închişi în case, obsedaţi de tehnologie. Un miracol să mai găseşti un local ca acesta. Nici nu ştiu cum de am trecut de atâtea ori prin cartier şi nu l-am observat. Totul pare aici aşa de familiar. Muzica de jazz ce vine din colţul ce abia luminează pianul, micile lumânări ce ard discret pe fiecare masă, puţinii oameni ce îşi şuşotesc cine ştie ce poveşti, toate mă poartă într-un anume moment şi te privesc…

Sigur că îmi amintesc. Iar zâmbetul te dă de gol şi pe tine. Aveam obiceiul să scoatem biciletele şi să străbatem aleile parcului sau când evadam din oraş, drumurile de ţară. Pedalam ore în şir şi nu ne interesa nimic altceva decât să admirăm peisajul, să vorbim lucruri mărunte, să facem planuri, ştiind doar că o mică parte din ele se vor realiza dar că multe altele se vor ivi. Însă îmi vine în minte acea zi anume de toamnă târzie. Plecasem de dimineaţă în grabă. Era aşa de senin cerul şi vroiam să profităm de vremea bună cât mai mult. Ne-am încălţat repede, am scos bicicletele şi cum am ieşit pe uşă am şi pornit. De tumultul oraşului am scăpat imediat. Ştiam rute ocolitoare ce ne scoteau pe drumuri singuratice de ţară. Ne-am oprit la amiază să ne odihnim. Găsisem la marginea unui drum, un mic adăpost. Ne-am aşezat unul lângă altul şi am aţipit un pic. O mică rafală de vânt ne-a trezit. Cerul era deja acoperit de nori. Nu după mult timp a început să plouă des. Abia se vedea ceva în jurul nostru. Am pus pelerinele pe noi şi am hotărât să plecăm aşa. Nu vroiam să ne prindă întunericul prin locurile acestea. Am pedalat unul lângă altul, constant pănă când ni s-a părut că am intrat în oraş. Nu recunoşteam străzile pe care eram. Şi totul era pustiu. Nu era nimeni să întrebăm de direcţie. Apoi în timp ce înaintam am vazut firma luminoasă a unei mici cafenele. Ne-am oprit în dreptul ei mai ales pentru că în vitrină avea o bicicletă. “Să intrăm să ne încălzim un pic şi să întrebăm şi unde suntem. Poate între timp se şi opreşte ploaia”, am zis. Lumina difuză din înăuntru îi dădea un farmec aparte. Ne-am aşezat la o masă la care pâlpâia uşor o lumânare. Într-un colţ luminat de un reflector slab, se vedea pianul negru lucios şi solista îmbrăcată în roşu aprins în contrast. Muzica lor ne-a făcut să ne încălzim imediat. Şi mirosul de cafea, atmosfera liniştită, şoapta ce venea de la cele cîteva mese ocupate. Ne-am aşezat la o masă şi am cerut două ceaiuri. Sorbind din ceştile bleu, ne-am privit unul pe altul multă vreme. Numai existau cuvinte între noi, doar aceste priviri ce ne spuneau unul altuia atât de multe. Zâmbetul tău. Surâsul meu.

Aceleaşi priviri şi acum între noi. Aceeaşi tăcere. Lumânarea arde la fel pe masă. Muzica neschimbată dinspre colţul cu pianul negru şi rochia roşie. Ceştile bleu. Într-un colţ se zăresc două biciclete atât de cunoscute. La una din mese, două chipuri atât de cunoscute nouă se privesc absorbite de atmosfera caldă din jur. Ştim că atunci când se va face seară se vor ridica şi încă sub efectul acesta se vor urca pe biciclete şi vor pleca, uitând să mai întrebe de direcţie dar găsind repede drumul spre casă. Şi asta pentru că acum ştim de ce atunci când am vrut să ne întoarcem la acea cafenea nimeni nu-şi amintea de ea, şi de ce chiar şi atunci când încercasem să reconstituim drumul înapoi nu nimerisem niciodată străzile acelea.