Horia Hâncu: Teoria şi practica statisticii

Când pe masa de joc a sorţii s-au aruncat zarurile pentru mine, ele au decis să cresc şi să locuiesc în acelaşi cartier pentru mai bine de jumătate de veac, văzând cu ochii mei mai toate schimbările şi evenimentele locale.Vremurile alea nu erau aşa de zbucuimate ca acum, în schimb se lucra cu program “normal” şi Sâmbăta, câteodată chiar şi Duminica`- vorba aia, “tragem tare cu elan pentru sarcina de plan”. Din acest motiv oamenii vremii preţuiau fiecare clipă liberă şi o exploatau cu folos, după cum se va vedea.

La una din graniţele ariei noastre de libertate era o cârciumă cu un ceas stricat pe faţada clădirii. Avea o terasă neacoperită cu mese şi scaune din tablă – veşnic plină – şi un “restaurant” de la parterul unei clădiri străvechi – veşnic plin de fum. Ceasul de pe fronton n-a mers niciodată, în toţi anii de când îl ştiu, de aceea noi îi spuneam La gaura neagră, fiindcă odată intrat, cică, la o bere ş-un mic, timpul se oprea pe loc şi devenea un adevărat paradox al fizicii clasice iar muşterii se pierdeau, unul câte unul, cu orele, într-un spaţiu atemporal. Copii fiind, nu se cădea să intrăm acolo, dar uneori eram trimişi să cumpărăm ţigari, bere sau apă minerală, şi atunci – doar atunci – primeam “verde” să intrăm în cârciumă.

Erau zile când intrarea la terasă devenea o probă de îndemanare din cauza bicicliştilor– iar pentru unii se dovedea a fi ieşirea. Bicicletele muşteriilor – că despre ele e vorba – erau lăsate la intrare, cu roţile priponite în cele câteva grilaje speciale, dar în aproape fiecare seară de vară numărul lor era atât de mare încât şirurile de biciclete se întindeau, de-a dreapta şi de-a stânga intrării. Aşa cum se cuvine, muşterii se cunoşteau mai toţi între ei – dacă nu cumva erau colegi “de muncă”, deveneau în două-trei şedinţe “colegi de halbere”.

In ordinea venirii muşteriilor, de pe la orele 15.30, bicicletele erau aşezate la început în grilaje, apoi (când grilajele deveneau neîncăpătoare) erau rezemate de zidul cârciumii, în dreapta şi stânga intrării. Cei veniţi ceva mai târziu nu mai puteau decât să-şi proptească bicicletele de cele deja rezemate de zid ale celor ajunşi acolo mai devreme. Si ce aveam noi acolo, deci? O simfonie de biciclete româneşti, nemţeşti ruseşti si ceheşti, unele jerpelite, cu câte-o bască decolorată trasă peste şa, altele bibilite, pline de faruri, ochi de pisică, retrovizoare şi fonfleuri, unele asigurate antifurt cu lanţuri groase, ruginite, “facute în uzină”. Cum şi pe vremea aia se furau biciclete în draci, cei veniţi “în grup organizat” dar care nu aveau lanţuri profitau de colegii lor mai dotaţi şi-şi legau bicicletele în mănunchiuri de câte două-trei, sau mai multe, cu acelaşi lanţ.

N-am stat să le număr niciodată, deşi acum îmi pare rău – dar trebuie să se fi adunat cel puţin 25 – 30 de biciclete în fiecare Sâmbată după amiază, asta însemnând că, statistic, la fiecare masă erau cel puţin doi muşterii cu bicicletele parcate afară. Nu cred că mai e cazul să spun, toţi ieşeau de la schimbul unu al celor câteva fabrici din proximitate.

Berile erau adunate în burţile muşteriilor până când, desigur, Mama Natură le dădea ordin de evacuare, ocazie cu care proprietarii de biciclete mai scoteau capul pe poarta cârciumii şi se uitau la legături, apoi reveneau la mese mulţumiţi că partenerele lor nu dispăruseră între timp. Conform teoriei vaselor comunicante dar şi altor legi ale fizicii, mişcarea de la mese către toalete şi invers se producea cu uşurinţă şi voioşie până pe la orele 18, apoi devenea greoaie şi împleticită pe la orele 19, iar pe la orele 22, când fumul mititeilor începea să se mai potolească, oamenii se retrăgeau, solitari sau în grup, către casele lor…

Atunci, şi doar atunci, spectacolul se declanşa. Solitarii veneau, se uitau lung la configurarea grămezilor de biciclete, alegeau câte una – oare cum faceau? – şi se apucau să mişte omida compactă de metal ca să ajungă la bicicletele lor. Dacă erau legate chiar de ei, scoteau din buzunare câte un manunchi de chei şi le încercau pe fiecare până când dădeau peste cheiţa fericirii, adică cea care se potrivea la lacăt. Si poate credeţi că era lucru uşor…

Comedia bufă începea cu câte un tovarăş dintr-un colectiv de “halbere” care vroia să plece dar bicicleta sa era legată cu lanţul altuia, care vroia să mai stea – vorba vine! – adică să mai bea.

Spărgătorul de chef lua cheile “gazdei” şi pleca să deschidă lacătul, îşi scoteabicicleta din grămadă şi închidea lanţul la loc, dar rareori se nimerea să lege înapoi aceleaşi biciclete. Si de lene, nu se mai aplecau să le lege de roţi, le legau doar de cadre atât cât le ajungea lanţul. Iar statistica lucra deseori împotriva lor: ori erau lăsate pe afară unele, ori erau legate şi alte biciclete…Cert e că spre orele închideii, ospătarul cârciumii – om bun la suflet, milostiv, masiv şi cu o burtă ce se răsfrângea peste paftaua curelei – îi lua cu binişorul pe ultimii combatanţi şi-i conducea la poartă, după ce se deconta consumaţia ultimelor beri. Lăsaţi pe pragul cârciumii ca nişte pui de pisică, combatanţii galonaţi de victorii la “halbere”, rezemându-se unii de alţii, încercau mai întâi sa se dumirească unde se află…apoi îşi căutau bicicletele răvăşite de cei plecaţi mai devreme. Si cum statistica afurisită lucra din nou împotriva lor, se trezeau – dar nu la propriu! – că au bicicletele legate între ele cu lanţuri străine sau încercau să le deschidă cu chei nepotrivite, unele chiar foarte-foarte nepotrivite…

Dar statistica nu lucra doar împotriva cursului normal al vieţii, ci chiar în sensul şi spre uşurarea ei. Că erau cartiere întregi populate cu oameni din aceeaşi comună, aduşi la oraş de marea industrializare socialistă iar ei, vecinii de bloc, aveau zilnic acelaşi drum spre casă. Chiar dacă bicicletele lor erau acum legate cu un lanţ ce refuza să se deschidă cu cheia de la beci, ei nu se supărau, că aveau acelaşi drum şi-l cunoşteau şi cu ochii închişi – bine, nu chiar de tot – şi îl cunoşteau chiar mai bine bicicletele, săracele…

O uluitoare reprezentaţie începea atunci când bicicletele erau legate viceversa, cu roţile din faţă orientate în direcţii opuse, sau legate de roţi şi împinse împotriva firii lor obediente…

Nu cred că aş fi băgat de seamă acest fenomen biciclistic dacă-n verile de vară nu ne-am fi învârtit pe biciclete în jurul cartierului şi n-am fi dat peste protagonişti: doi tovarăşi de halbere plecând de la gaura neagră pe lângă biciclete, unul la dreapta, unul la stânga, cu bicicletele legate între ele rezemându-i docile pe amândoi, mergând simultan în aceeaşi direcţie şi acelaşi sens, ca-ntr-un pas de deux neverosimil şi antigravitaţional. Halberiştii ne-au văzut şi ne-au solicitat, cuviincioşi, ajutorul, ca între confrati:

-“Băăăă, n-aveti, bă băieţi, un bonfaier?”…

Văzând doi oameni serioşi într-o situaţie atat de neverosimilă, m-am dus în beci şi i-am adus omului un bonfaier iar tovarăşii mei i-au tăiat lanţul, eliberând bicicletele şi pe biciclişti. Halberiştii ne-au mulţumit cum s-au priceput iar unul dintre ei ne-a dat nişte bani pe care ne-am grabit să-i luam. Acelaşi om ne-a spus că-l cheama Chiseliţă, că-i maistru în uzină şi dacă vrem, ne repară bicicletele cand avem nevoie. De atunci, pe Nea Chiseliţă l-am văzut în nenumarate reprezentaţii de echilibru instabil pe două roţi, la drum de seară, şi de fiecare dată când trecea pe lângă curtea noastră ne saluta jovial, fluturând o mână spre noi, facând mai instabil echilibrul său precar.

Si poate că aş mai vedea şi astăzi astfel de reprezentaţii, dar – statistic vorbind – nouăjnouă la sută din cârciumile de cartier de atunci au devenit localuri de lux. Acestea nu au grătare de proptit biciclete la intrare dar chiar şi aşa, pe trotuarele de acum dacă parchezi o singură bicicletă ai unu la sută şanse să poţi trece mai departe fără să te loveşti de alţi trecatori…. Că le-au tot îngustat ca să facă parcări pentru icscinciuri şi caienuri de nu mai poţi trece nici cu un cărucior de piaţă decât cu ajutorul antemergătorilor, necum să mai parchezi două biciclete legate cu lanţul…..

Tot statistic vorbind, uzinele s-au închis în proporţie de nouăjnouă la sută, ca atare bicicletele stau liniştite prin beciuri sau balcoane, dacă nu cumva au devenit, conform legilor fizicii clasice, ace, brice şi ibrice.

Si teoria – ca teoria – dar pe meleagurile noastre practica se dovedeşte a fi mai importantă decât diplomele iar drumurile lungi nu numai că pe noi nu ne omoară ci ne-ntăresc…