LuciantheOne: Primul meu concurs de ciclism.

Am facut rapid inventarul. Antrenamentul era… si nu prea era. Cateva ture pe asfalt la Suceava dupa marfa si doua ture prin paduri si dealuri de intensitate medie. Tot timpul merg cu bagaje grele, deci fara ele voi zbura. Autosugestia si vointa vor suplini antrenamentul lipsa.
Bicicleta de concurs era si ea pe acolo prin atelier, dar sub forma de piese disparate aranjate prin cutii si rafturi. E usor de montat o bicicleta, mai greu e sa alegi piesele potrivite. Oare cum va fi vremea, va ploua sau nu? Terenul este accidentat sau neted? Dealurile sunt inalte, vaile adanci? Astea erau dilemele care ma rodeau si care ma faceau sa aman constructia bicicletei. Cu trei zile inainte am fost fortat sa ma hotarasc. Site-urile meteo anuntau ploi usoare, deci am ales cauciucuri late si cramponate, unul de 2,4 si unul de 2,2. Am tot invartit si rasucit o furca cu suspensii, dar cele 2,5kg nu ma atrageau deloc, asa ca am montat cea mai usoara furca rigida din cate am gasit. Pentru compesare am pus cauciucul de 2,4 pa fata, iar pe ghidon am bagat niste mansoane groase cu gel.
O alta decizie grea a fost alegerea transmisiei. Am eu o boala cu butucii cu viteze integrate, si tare ma manca sa pun un Nexus 8 pe bicla de concurs. Mai ales ca intamplarile cu deraioare si urechi rupte sunt foarte dese la concursuri din astea. In cele din urma am montat un angrenaj clasic de 3×8, mai mult din cauza cadrului care avea dropout-uri verticale si nu voiam sa ma complic cu un intinzator.
Frane V, ca nu aveam suporti pentru frana disc, pedale normale, ghidon drept, piese XT si LX de acu 10 ani si ca sa scap de alta fobie am bagat si niste zeama antipana in camere. M-am dat 3 pasi inapoi si mi-am admirat munca… de fapt am cam strambat din nas. Furca era ruginita, cadrul belit, caucioacele aratau dizgratios, rotile diferite, dar lasa ca daca merg repede nimeni nu o sa observe. Asta se intampla miercuri seara, concursul era sambata, oricum nu mai era timp de joaca.
A doua zi am facut o tura de vreo 50km pe asfalt ca sa ma obisnuiesc cu bicla. Parca eram nascut pe ea, deja aveam visuri eroice. Vineri am scos-o putin pe offroad, am incercat niste scheme prin gropi si santuri si mi s-a mai diminuat entuziasmul. Am incasat o pedala cu pini in tibie si o şa… acolo, si am decis ca antrenamentul e incheiat si acomodarea completa.
Sambata dimineata la 6:30, dupa 5 ore de somn eram la atelier si montam bicla pe masina unui prieten. Putin dupa 7 am ajuns in Botosani la locul startului, start care avea sa aiba loc la 10. Macar la start am ajuns primul, ca la sosire nu se stie. Am reusit ca mari eforturi sa mananc o banana si cativa biscuiti, am inghiti cateva guri de apa cu isotonice, m-am echipat si am inceput sa tremur. De frig, nu de emotie. Pe nesimtite s-a facut 9:45 si m-am imbulzit la start sa prind un loc mai in mijloc, ca la margini era cam racoare.
3, 2, 1, si am plecat. Pedalez voiniceste pe asfalt spre iesirea din oras. Sunt atent la ceilalti concurenti care roiesc din toate directiile incercand sa se depaseasca. Intru si eu in joc si plamanii incep sa se aprinda. Nu-i nimic, in curand mi se va regla respiratia si imi voi reveni, mi s-a mai intamplat asta. Zadarnica speranta, cand am iesit de pe sosea si am luat-o la deal pe aratura, am crezut ca o sa-mi explodeze plamanii. Dupa cativa kilometri am pus mana pe frana hotarat sa trag pe dreapta si sa ma intind pe iarba. Mi-am dat doua palme si un sut un fund si am apasat si mai tare pe pedale. In scurt timp plamanii am devenit o durere secundara, picioarele au inceput sa se simta de parca nu erau ale mele, iar furca rigida nu se facea nici ea de ras trasmitandu-mi toate denivelarile in palme si umeri. Si soarele a devenit brusc foarte agasant, noroc ca majoritatea traseului a fost prin padure. Din fericire phisicul meu masochist mi-a sarit in ajutor si am inceput sa ignor toate durerile.
La fiecare curba si coborare regretam amarnic faptul ca nu venisem sa fac o tura de recunoastere inaintea concursului. Pe plat si la deal bagam ca MIG-ul, dar la vale ma miscam ca o domnisoara, nestind ce surpriza poate aparea de dupa colt. Si surprize au fost destule. Dar cel mai tare m-am temut de rataciri. M-am oprit la multe intersectii ca sa fiu sigur ca merg pe drumul marcat corect. Dintr-o data am iesit din padure, pe o coborare vijelioasa si am realizat ca sunt singur, atat de singur. De-a dreptul socat am oprit si m-am uita imprejur. In fata era camp deschis si nu vedeam pe nimeni, iar pe drum nu era nici o urma de cauciuc. Am stat pe loc vreo 10 secunde pana a mai aparut un concurent din padure, apoi inca unu si inca unu. Deci eram pe drumul cel bun.
Am trecut pe langa un punct de alimentare unde era apa, suc, banane, batoane, dar nici prin cap nu mi-a trecut sa opresc. Aveam furtunul camelback-ului langa gura, si desi imi era foarte sete nu ma induram sa slabesc ritmul si sa trag un gat de apa. Deja pierdusem simtul realitatii, tot ce conta era sa continui si sa urmaresc marcajele. Nu stiam cat mai este din traseu, ma uitam la ciclocomputer, dar vedeam doar niste simboluri neintelese. Gafaiam ca o locomotiva, transpiratia curgea siroaie, muschii parca se dezintegrau, dar un fel de manie ma stapanea si aproape ca imi placeau aceste senzatii.
Brusc, dupa o curba am vazut un baner mare, rosu pe care scria SOSIRE si a izbucnit un ropot de aplauze si incurajari. Am accelerat ca nebunul de parca voiam sa dobor recordul mondial, cred ca finish-urile de la cursiere m-au marcat mai mult decat trebuie. Am trecut linia si parca am intrat intr-o alta lume. Iarba verde si flori galbene, presarate cu biciclete rasturnate si ciclisti intinsi pe jos. Inainte de a le urma exemplul, i-am numarat rapid si am constatat ca sunt vreo 10-12.
Destul de bine zic eu, cu 10 in fata si 100 in spate.