Neagu Cristina:”Micii detectivi pe biciclete”

Bucurestiul copilariei mele era foarte diferit de Bucurestiul de astazi. Desigur, si felul in care privesc eu lucrurile s-a schimbat considerabil, dar si orasul este de nerecunoscut. Parcul care mult timp a reprezentat intreaga mea lume s-a transformat astazi intr-o groapa de gunoi. Strazile pe care le exploram de dimineata pana seara pe biciclete acum sunt in plin razboi pentru lucurile de parcare, bicicletele au iesit din discutie demult. Din pacate mi-au ramas doar amintirile unui loc in care copiii erau fericiti si se jucau dupa placul inimii de dimineata pana seara.

Imi amintesc acum un episod din serialul copilariei noastre demn de filmele politiste. Nu mai eram chiar asa mica, aveam in jur de 12 ani, cand in parcul nostru a aparut o gasca de copii aproximativ de aceeasi varsta cu noi. Era ciudat, pentru ca, de cand m-am nascut, in parcul acela ne stiam toti copiii, ne adunam de pe la blocurile dimprejur. Si n-a fost doar un accident. Pesemne le-a placut mult parcul pentru ca au revenit, zi dupa zi. Eu, impreuna cu varul meu si un foarte bun prieten, intrigati de noile aparitii, am demarat imediat o misiune de urmarire a intrusilor. Dupa ce ne-am notat constinciosi intr-un caiet semnalmentele tuturor membrilor gastii impreuna cu presupunerile noastre legate de varsta si provenienta lor, am hotarat in sedinta speciala ca este neaparat necesar sa aflam unde locuiesc. Planul era sa venim cu bicicletele, sa ne fie mai usor sa ii urmarim fara sa batem la ochi. Asa ca, inarmati cu biciclete, caietul cu notite si multa rabdare, am intrat in misiune. Rabdarea a fost foarte necesara pentru ca, timp de cateva zile, micii suspecti nu au mai aparut. Dar eforturile ne-au fost rasplatite in cele din urma si au venit iarasi. Am dat zeci de ture pe biciclete in jurul parcului cat au stat ei acolo, asteptand sa plece. Cand in sfarsit au pornit spre casa, ne invarteam in jurul lor pe 2 roti, ii depaseam doar ca sa ne intoarcem inapoi si s-o luam de la capat – ei venisera pe jos in parc. Aceasta tactica ni se parea deosebit de inteligenta la momentul respectiv, nu aveau cum sa banuiasca ei ca de fapt noi ii urmarim, parea ca ne plimbam pur si simplu.

Dupa un drum foarte lung si obositor si plin de primejdii – sa fii fost vreo 500 m in total, doar ca noi i-am parcurs de cateva ori bune tot incercuindu-i – strainii au ajuns la cartierul lor general. Desi nu stateau departe de noi, nu fusesem niciodata in zona respectiva. Ei se oprisera pe niste banci din curtea dintre blocurile unde probabil locuiau, iar noi, ca sa adunam mai multe date, am inceput sa dam ture in jurul zonei. La un moment dat, varul meu, ramas in urma, ne-a strigat speriat. Stiu ca stabilisem niste expresii codate pentru cazurile de urgenta, si verisorul meu a folosit una dintre ele. Ii cazuse lantul. Asa ca ne-am intors sa-l ajutam sa-si repare bolidul, si, concentrati fiind la reparatii, nu am observat ca “seful” gastii s-a apropiat de noi si ne-a spus zambind: “Nici nu ma mira ca v-au lasat bicicletele la cat v-ati rotit in jurul nostru azi. Daca vreti sa ne imprietenim, cred ca puteati sa spuneti asta mult mai simplu decat sa ne urmariti o zi intreaga… “

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.