Tsisak

Ideea a fost de a urca dinspre sud până în punctul de maximă de altitudine, de unde se poate merge pe creastă câteva zeci de km spre est şi de a reveni tot în aceeaşi vale de unde am plecat, pe un traseu ce trecea din judeţul Gorj în Vâlcea şi înapoi.

Într-o dimineaţă de august ne-am trezit la 6:30 în Polovragi, cei patru colegi, şi ne-am strâns lucrurile pentru tura de o zi ce urma, şi am urcat cu maşina la Rânca. De-abia la 10:40 am început să pedalăm pe asfalt, pe şoseaua care continuă să urce muntele încă 7 km după staţiune. Era perioada în care lucrările de asfaltare completă a traseului Rânca-Sebeş erau în desfăşurare, aşa încât o „aven-tură” de mountain-biking devenea din ce în ce mai greu de realizat. Nu era şi cazul nostru…

Al cincilea aventurier, o căţeluşă ni s-a alipit încă din Rânca, şi care a galopat după noi 9, apoi 14, apoi 25, apoi 40, apoi 50 km, în cele din urmă după 55 km am lăsat-o în urmă în satul Ciunget, ştiind că va găsi adăpost într-o gospodărie. Greu de explicat ambiţia ei… dor de ducă? Lipsa unui cămin călduros sau a unui stăpân inimos? Cel mai bun prieten al omului a devenit cel mai bun tovarăş de drum al biciclistului, încetineam să-i lăsăm timp să soarbe din bălţi şi ne împărţeam mâncarea cu ea.

Am parcurs traseul DJ 67C până după Pasul Urdele la Sfinxul Latoriţei de unde ne-am întors spre est pe o potecă denumită Strategica, folosită în trecut de vehicule de război. Acest drum de creastă separă Munţii Lotrului de Munţii Căpăţânii şi face legătura cu valea Sadului de unde se poate ajunge chiar la Sibiu. Traseul Strategica este partea cea mai spectaculoasă, parcurge creasta pe direcţia est-vest cu perspective parcă infinite spre nord şi sud, care îţi însuflă acel sentiment de contopire cu natura care îi face pe mulţi să cutreiere munţii.

Încă de dimineaţă încercam în repetate rânduri să prindem la telefon un cunoscut de pe forum care ştiam că se află în zonă cu trupa lui, dar nu am reuşit din lipsă de semnal. Aşa că ne-am continuat traseul până am ajuns la Lacul Vidra în valea din stânga noastră şi am început să căutăm din priviri în dreapta Lacul Petrimanu, pe lângă care trebuia să trecem ca apoi să revenim la bază la Polovragi. Până la urmă am vorbit cu ciobanii care ne-au dat ca singura variantă posibilă de continuare pe traseul pe care ni l-am propus, să coborâm până în Ciunget (20 km), apoi să urcăm la barajul Petrimanu (20 km), mai departe la Curmătura Olteţului (6 km) şi să coborâm la Polovragi (24 km). Aşa am şi făcut! De-abia când am ajuns în Ciunget am dat de colegul nostru la telefon, care ne-a povestit că exact ce mai aveam noi în faţă au parcurs ei de dimineaţă – de la ora 9 până la 16; la noi era ora 18 şi aveam cazarea în Polovragi deja plătită în avans. Până aici am parcurs 55 km fabuloşi, şi în afară de distanţă, tot cam atâta, nu ştiam ce ne stă în faţă. Dar am fost obligaţi să continuăm. Ne-am luat rămas bun de la căţeluşa fidelă până atunci dar epuizată complet şi am înaintat.

Timpul începea să-şi piardă dimensiunea cunoscută o dată cu lăsarea întunericului. Am ajuns la Petrimanu la 21 şi la lumina reflectoarelor pe un drum de macadam prin pădure, am împins bicicletele până pe Curmătura Olteţului. Era miezul nopţii când am început să coborâm spre destinaţia finală, treceam lângă stâne prin beznă, ochii animalelor luceau şi lătratul câinilor ne însoţea într-o atmosferă stranie. Apoi am intrat din nou în pădure, tot pe macadam de această dată în coborâre. Ajunsesem aşa de obosiţi, că de-ndată ce făceam o pauză, ni se închideau ochii. Nu credeam că în timpul unui efort fizic se poate întâmpla să adormi în şa, dar această stare ne cuprindea din ce în ce mai mult.

În cele din urmă la ora 02:00 am ajuns în Polovragi unde am dat de un grup pe care i-am lăsat în urmă încă de la amiază la Pasul Urdele şi care au ajuns în vale în urmă cu 5-6 ore! Ei au găsit legătura din creastă direct la Petrimanu.

Pentru noi cei 50 km din creastă în jos, cât o tură obişnuită, dacă au fost parcurşi în plus? Dacă ne-am fi lipsit de ei, dar şi de experienţa inedită de a traversa o creastă printre siluete fantomatice şi sunete cunoscute dar care totuşi se aud diferit, foarte diferit în beznă? Sau de orele la pas cu pietrişul scrâşnind sub picioare şi cu bolta înstelată deasupra capului? Răspunsul sincer ar fi că este unul din acele lucruri despre care nu poţi avea o părere fără să fi trecut prin el; a doua oară sigur ne-am organiza altfel, am fi pregătiţi cu instrumente de orientare care să ne ducă la sigur. Dar în acelaşi timp aventura este şi despre neprevăzut, despre spontaneitate sau chiar obligativitate, situaţii în care nu poţi întoarce spatele ci trebuie să mergi mereu înainte. Şi la urmă să povestim cu drag şi nostalgie.