Unguroiu Valentina: Destinatia: libertate

Eu am fost unul dintre acei copii despre care nu poti spune ca a fost rasfatat de parinti cand a fost mic, dar care cu siguranta a fost bine supravegheat si pus la adapost de orisice situatie care s-ar fi putut solda cu julituri in genunchi, cucuie vinetii sau cate si mai cate specifice copilariei. Poate si din acest motiv gaseam in acea vreme atata deliciu si voluptate in partidele de fotbal incinse in spatele blocului cu baietii din cartier sau in cataratul in duzii din gradina vecinei. Bineinteles, cu toatele evenimente ilicite si pastrate cu mult secret doar pana cand mana rupta in urma unui fault sau rana de la frunte capatata de la cazatura cu rasunet nu mai puteau fi ascunse de ochii vigilienti ai parintilor. Cine sa mai indrazneasca dupa toate acestea insa sa mai spere ca poate primi la ziua de nastere patine cu rotile sau chiar o bicicleta, vazute de parinti drept adevarate instrumente diavolesti. Pai cum de ce? Echipata cu niste rotile in picioare nimic si nimeni nu ma mai putea opri sa ajung in timp record in primul copac din gradinile dimprejurul blocului. Iar o bicicleta…ehe, era un bilet sigur si rapid catre parcul din apropiere unde sub nicio forma nu imi era permis sa ajung neinsotita de un adult autorizat (fratii majori ai colegilor mei de joaca nu se calificau din pacate).
Asa ca din cand in cand, curioasa din fire si pentru ca nu vroiam sa fiu straina de niciuna din senzatiile atat de incercate de ceilalti copii, mai imprumutam bicicleta vecinei de la parter, pe un drum scurt si sigur, pentru ca daca de propria-mi securitate nu prea-mi pasa, ma simteam oarecum responsabila de buna functionare a bicicletei care nu-mi apartinea. Imi amintesc si acum acele putine secunde pe care reuseam sa le parcurg pe doua roti, din fata blocului si pana in capatul aleii, sustinuta nu de vreun echilibru innascut, ci de avantul dat din spate de colegii de joaca. Un lucru mi-a fost pe data clar: eu si bicicleta nu eram si nu vom deveni vreodata prietene. Aceasta convingere s-a dovedit insa mai tarziu a fi puternic zguduita de o experienta in care am fost nevoita sa aleg intre doua sentimente foarte puternice: teama si dorinta.

Aveam deja 20 de ani, ma aflam departe de parinti si de ochiul lor grijuliu, si anume in Olanda, bucurandu-ma din plin de toate pericolele dulci pe care ti le poate oferi viata la aceasta varsta si mai ales intr-o vreme in care iesirile in strainatate inca reprezentau ocazii speciale. Eram, asa cum se zice, independenta si pe picioarele mele, intr-o tara in care majoritatea oamenilor se afla mai mult pe doua roti decat pe propriile picioare. Aflata la o scoala de vara intr-un mic orasel, numit Delft, intr-una dintre dimineti, aflu cu tristete nedisimulata o stire care se dorea a fi o surpriza tare placuta pentru noi toti, participanti ai acelui eveniment: organizatorii pusesera la cale o excursie de o zi pana la Rotterdam si inapoi pe biciclete! O veste cu adevarat frumoasa pentru majoritatea celor prezenti, o perspectiva foarte sumbra insa pentru cei ca mine. Las rusinea la o parte, ma indrept catre Maraike, conducatoarea de grup si incerc sa ii explic ceea ce stiam ca era greu de conceput de un olandez, si anume ca eu nu stiu sa merg pe bicicleta, ba mai mult, mi-e si cam teama sa ma urc pe acele dracii prea inalte care nici nu-ti lasa macar sansa sa-ti tarai picioarele intre doua incercari de a pedala. Nu-mi ramanea decat sa raman singura in Delft pana cand aveau ei sa se intoarca din ceea ce eram sigura ca urma sa fie o excursie memorabila sau sa merg pe spatele bicicletei lui Jarda, un alt organizator suficient de puternic cat sa pedaleze pentru doua persoane. Ba chiar as fi putut avea si o mica pernuta pe acea bucata metalica din spatele bicicletei, ca sa nu-mi amorteasca partea dorsala, iar daca reuseam sa-mi tin picioarele intinse pe lateral, puteam sa obtin un unghi perfect confortabil pentru spate. Lesne de inteles de ce nimic din toate aceste optiuni nu ma incanta, iar ideea de a ma evidentia in tot grupul prin a fi cea care merge tarata de altcineva ma bucura si mai putin.

Incep sa ma invart printre bicicletele din curtea universitatii, dornice sa o porneasca la drum mai repede, le studiez cu atentie, ma aplec sa vad care pare mai joasa si cu mai putin avant si o intreb pe Maraike daca pot incerca una, revenind la ideea de neputinta a merge pe bicicleta si invocand timpul lung scurs de la ultima data cand am mers pe una. O rog sa ma ghideze putin, sa stea pe langa mine pana cand imi revin instinctele, ma salt in sa manata doar de imaginea Rotterdam-ului intiparita pe retina, simt un gol adanc in stomac cand realizez ca nu pot atinge asfaltul cu ambele picioare, pun unul in pedala, il tarai pe celalalt in ceea ce se dorea a fi luarea de avant si il salt repede de jos, cautand cu infrigurare pedala care incepuse sa se roteasca ametitor. Ghidonul nu vrea sa ma asculte de niciun fel, se smuceste din mainile mele in miscari convulsive de la stanga spre dreapta si inapoi, eu pedalez cu mai multa inversunare si simt cum incep sa domin fiara de sub mine care pare a se imblanzi treptat mangaiata de viteza din ce in ce mai mare. Ma opresc brusc, punand piciorul jos, caci ajunsesem la capatul aleii si nu vedeam alta cale de a intoarce bicicleta. Bineinteles ca nu convinsesem pe nimeni ca stiu sa merg pe bicicleta, dar pe mine ma convinsesem ca puteam sa ma tin pe ea. Si gandindu-ma eu ca pana la Rotterdam am tot timpul sa invat cateva trucuri si de ce nu, chiar sa invat sa merg cum se cuvine, luai hotararea de care organizatorii se temusera din prima secunda cand m-au vazut urcata pe bicicleta: “vin si eu cu voi, dar merg singura, pe propriile-mi roti, nu pe ale altuia”.

Si uite-asa, drumul pana la Rotterdam, presarat doar cu cateva cazaturi, mici zgarieturi si un singur stalp daramat a fost prilej de adrenalina crescuta nu numai pentru mine, ci si pentru cativa olandezi insarcinati sa ma flancheze pe tot parcursul. Trebuie sa recunosc insa ca ma simteam tare in siguranta si importanta cu propria-mi armata de agenti de securitate. Drumul de intoarcere a fost insa o alta poveste…ceva mai relaxata si mai sigura pe mine, am descoperit cu multa bucurie peisajul care se intindea intre cele doua orase, am putut participa si la discutiile vesele incinse pe parcurs, m-am bucurat de senzatia vantului jucaus in plete, am inspirat cu nesat aerul curat de tara, iar la final mi-am dat seama ca a doua zi as fi luat-o de la capat, cu sau fara Rotterdam la final.

De la aceasta intamplare de care imi amintesc cu mare drag a trecut putin peste 10 ani, iar de atunci, la fiecare urcare pe bicicleta retraiesc aceeasi senzatie de eliberare capatata la apusul unei frumoase zile de vara din Olanda. Si stiu, ca spre deosebire de convingerea falsa din copilarie, acest sentiment nu ma va parasi vreodata, nu pentru ca mersul pe bicicleta nu se uita, ci pentru ca odata libertatea cunoscuta, te agati de ea si o traiesti prin toti porii. Ori de cate ori ai ocazia…pe sub teii parfumati in luna lui mai, pe strazile cochete din Bucuresti amortite de caldura verii si pana toamna tarziu care spulbera frunzele ruginii din fata palatului de la Mogosoaia.