Viorel Capruciu: PERECHEA POTRIVITĂ

Gata, e clar. Ia să vedem pe forum dacă baieţii organizează vreo ieşire. Nu. Sau încă nu. Nu-i nimic. Şi ce? Oricum, pedalele tot eu le învârt, cu ei sau fără ei. Şi unde să merg? Ia să socotesc puţin cam ce antrenament am. Deci dacă în fiecare seară pedalez în casă cam o oră pe bicicleta de spinning, şi asta de mai bine de o lună, cred ca aş putea să fac vreo sută de km. Mai ales acum pe cursieră. Hm, ce-ar fi să fac traseul de coşmar din toamnă?
Amintirea e încă vie şi va fi vie multa vreme. Deşi traseul a fost banal, m-am chinuit vârtos în ziua aceea. Nu ştiu ce a fost cu mine. E drept că am plecat cam tarziu şi cam în grabă, a trebuit să trag să nu mă prindă noaptea, mi se facuse şi frig, şi foame, apa din bidon era şi ea ca gheaţa, iar ultimii kilometri au fost parcă nesfârştiţi. Am ajuns sleit de puteri, dar am ajuns cu bine.
Deci ia sa vedem azi, pe cursieră. O iau de ghidon şi iesim pe hol. Acolo, Dahon-ul pliabil stă la locul lui, “împachetat” şi pregătit de iarnă. A fost “unealta” de tortură din ziua aceea. Vorba vine, ca săracul n-a avut nimic. Mai degrabă ar trebui sa-i multumesc că m-a adus cu bine. Ce-ar fi însemnat atunci o pană de cauciuc sau o defecţiune tehnică? Chin. Parcă într-un fel îmi e şi milă de el. A fost tovarşul meu o sumedenie de kilometri. Şi înca un tovaraş de nadejde. Nu m-a lăsat niciodată în drum. Niciodata. Şi acum să-l las pentru “alta”. Sau poate ca merită şi el să se odihnească mai mult. În fine. Pe cai şi la drum. Îmi revine acelaşi gând: oare cum va fi? Tot aşa greu?
Prin oraş merg uşor, de acomodare, chiar dacă deja simt ceva cai putere în plus. Abia aştept să ies din oraş. Şi iată în faţă DN1. Ei, acum să vedem. Primii kilometri pe cursieră. Dar ce e asta? Oameni buni, se întâmplă o minune. Ori eu sunt într-o formă de zile mari, ori e ceva cu bicicleta asta! Asemenea viteze? Prinse incredibil de usor? Are vreun motoraş pe undeva şi nu ştiu eu? Ia să încercăm şi câteva sprinturi. Hai după camionul ăsta! Sus de pe şa, câteva pedale zdravene şi uite-mă în spatele lui. Nu, nu stau la plasă că nu e bine, chiar dacă e mult mai uşor. Aşa că mă las mai în spate, dar pedalez înca voiniceşte. Încep să gâfâi puţin iar inima pompează. Pompează bucuria prin toate capilarele. Îmi aduc aminte de melodia trupei Holograf cu “inima mea e uşoară, inimia mea parca zboară…”. Câtă dreptate ai nene Bitman. Şi inima, dar şi bicicleta, aş adăuga eu. Nu prea sunt melodii cu biciclete. Daca aş fi compozitor, negreşit aş scoate un album dedicat. Dar până una-alta sunt un simplu biciclist, care se bucură ca un copil de noua lui jucărie. Şi ce? Nu se zice ca toata viaţa purtăm în suflet urme ale copilariei? Şi ce dacă azi se arată în mine cam multe astfel de urme? Dar oare bicicleta ce simte? Că sigur simte şi ea ceva, chiar dacă e un obiect. Îmi place să cred că şi lucrurile au suflet şi de multe ori mi s-a părut că chiar şi-au manifestat personalitatea. Sper că-i place şi ei plimbarea şi noul “stăpân”. Dacă i-aş ştii graiul i-aş spune să stea liniştită, voi avea grija de ea cum mă pricep mai bine şi n-o voi chinui.
Gâfâi în continuare dar cu aceeaşi bucurie. La volan nu am simţit niciodată beţia vitezei. Uite că o simt acum pe bicicletă. Poate ar trebui s-o las mai încet, că mai am ceva cale. Dar ce greu e să mergi încet! Numai bicicleta asta e de vină. Am puţin vânt din stânga dar îl atenuează maşinile care trec pe lângă mine. Mai fac două-trei sprinturi după nişte camioane şi gata, viraj la dreapta, afară din DN1.
Ce bine e aici, nici o maşină cât văd în zare. Şi ce liniste! Se aude doar angrenajul murmurând mulţumit. Mă uit în jos la el. E nou şi sclipeste în lumina soarelui. Parcă e o bijuterie de argint.
Trec repede prin câteva comune, apoi la stânga printr-o pădure. Cam răcoare pe aici. Ma întâlnesc cu câţiva săteni pe biciclete, încărcaţi cu câte un braţ de lemne pe portbagaje. Suntem veseli cu toţii, şi ei, şi eu. Unul mai şugubăţ mă întreabă: “Câte lemne poţi să duci pe asta?” Trec de el repede şi n-apuc decât să schiţez un zâmbet. Vremuri grele şi pentru ei. Se bucură la un braţ de lemne.
Trec de pădure, mai merg ceva şi din nou la dreapta, de-acum spre Bucureşti. Nu mai sunt aşa zglobiu şi am şi puţin vânt din faţă. Manânc de prin buzurare câte ceva, mai iau nişte apă de la o cişmea şi parcă e mai bine. “Sa bem şi să ne veselim”, zicea unul într-un film. Aşa fac şi eu. Beau apă şi ma veselesc.
Ştiam din toamnă pe aici o porţiune de drum în asfaltare, atunci era cu piatră, tare neplacută la mers. Ajung la ea şi văd că e asfaltată. Bun, uite că se mai lucrează şi pe la noi. Şi ce bine au facut-o, asfaltul e foarte neted. Ei aş, m-am bucurat degeaba. Porţiunea cu piatră s-a mutat mai înspre Bucureşti. Ba încă e şi mai lungă. Asta e. Uşurel şi poate că un respiro e bine venit. Aşa şi e. Din nou la treabă şi chiar merge. Sau apropierea de casă sa-mi dea un imbold? Nu, nu cred. Nu mă bucur de finalul turei. Mă bucur de reuşită, da, dar nu că se termină.
Cu apropierea de oraş, maşinile se înmulţesc şi se merge haotic. E şi oră de vârf. Instinctul de conservare caută să ia locul plăcerii şi în parte şi reuşeşte. Ce-ar fi să încerc să merg o dată cu maşinile în coloană? Pot? Uite că pot. Normal, doar merg pe cursieră. Bună treabă o cursieră daca vrei viteză! Intru în oras. Uşor-uşor, încă trei viraje şi ajung acasă. Două, unul. Nu, nu vreau să se termine. Recunosc că îmi era frică de momentul ăsta. Mă inundă sentimente amestecate. Ma şi bucur de reuşita plimbării, dar regret enorm sfârşitul ei. Şi ce mult mai e până la primăvară. Port ochelarii la ochi până în casă. Nu sunt ochelari antilacrimi dar salvează aparenţele în faţa vecinilor.
Aşez cursiera în cameră cum era înainte iar ghidonul parcă se întoarce singur spre mine. Îi fac cu ochiul. Doar de-acum suntem prieteni, nu?