Comenzi & Suport

021 311 82 69

Enescu George: Adio…deci pe curand

Monday, 2 May 2011
Enescu George
0757576633
enescu_george1991@yahoo.com
Adio…deci pe curand
In viata fiecare are sansa sa iubeasca ceva sau pe cineva si, mai devreme sau mai tarziu, intervine nesansa de a pierde acel lucru drag. Este o lege universal valabila si nu putem sa ne impotrivim. Si iata ca, imi vine si mie randul sa contientizez acest lucru, odata cu pierderea unei foarte bune prietene, bicicleta.
Totul a inceput intr-o zi de august, o zi care, din toate punctele de vedere, nu se anunta a fi cu nimic deosebita. Ba dimpotriva, dupa o serie de ture pe dealurile din judetul Buzau, aceasta zi ar fi trebuit sa fie rezervata odihnei. Dar si zilele dedicate bicicletei aveau sa cunoasca sfarsitul, caci pentru o perioada destul de lunga se anunta o deteriorare a vremii, si pedalatul prin paduri nu se impaca deloc bine cu ploile. Acest lucru urma sa-l simt pe pielea mea chiar in acea zi de vara, o zi in care am vrut sa profit de vremea racoroasa pentru a-mi mai trece in palmares cateva dealuri si paduri.
Desi amenintarea ploii era evidenta, dovada fiind norii cenusii ce stapaneau orizontul, in acea dimineata am decis ca as avea timp sa pedalez cativa kilometri. Si chiar daca nu as ajunge acasa inainte de a incepe ploaia, ce rau ar putea sa-mi faca o ploaie de vara? Nu putine au fost zilele in care pedalam in plina furtuna, cu un vant potrivnic; cantitatile mari de apa  si noroiul care-mi acoperea tot corpul imi erau deja familiare. Si astfel de ture erau mult mai amuzante decat cele in care petreceam ore in sir sub caldura insuportabila a soarelui.
Cu multa hotarare si cu un plan ce includea un traseu necunoscut in proportie de 80%, m-am echipat, mi-am luat cateva alimente, scule si o camera de rezerva si am pornit la drum. Curand am ajuns in statiunea Sarata Monteoru, am parasit asfaltul si am intrat pe un drum forestier, in ciuda barierei si a semnului “Accesul interzis”. Drumul traverseaza teoretic dealul printr-o padure, dar practic nu am avut ocazia sa-i cunosc capatul in acea zi. Prima portiune  avea o inclinatie mare, si drumul era acoperit cu pietris in care rotile se afundau destul de mult. Catararea era foarte tehnica, mai ales ca aderenta lasa de dorit pe un astfel de sol. In timp ce ma afundam in padure drumul incepea sa semene din ce in ce mai mult cu un veritabil traseu montan. Incepeau sa-si faca aparitia radacini de copac si varfuri ascutite de roci ce ieseau din pamantul umed. Coborarile rapide ce serpuiau printre copaci reprezentau o buna sursa de adrenalina si mareau deliciul turei. Catararile insa erau crunte si imi solicitau fiecare muschi din corp. Cu greu reuseam sa-mi mentin un ritm bun al respiratiei, imi era cumplit de cald si picaturile de ploaie care-si faceau drum printre coroanele copacilor le consideram in acel moment o binecuvantare. Nu vroiam sa opresc, doream sa ma regasesc in necunoscut, sa-mi continui drumul, sa descopar natura ce-si face aparitia dupa urmatoarea curba, chiar daca in mare parte era aceeasi. Fiecare portiune a traseului era insa o noua provocare.
Nu dupa mult timp ploaia devine mai puternica, si noroiul format imi ingreuneaza inaintarea prin padure. Aderenta scade mai ales pe coborari, care acum nu mai sunt asa placute. Drumul se bifurca; ca de obicei spiritul meu de orientare ma tradeaza si varianta aleasa se va dovedi a fi una gresita. Drumul coboara destul de mult si asta ma face sa cred ca deja am traversat dealul si urmeaza sa ies din padure. Ajung intr-o zona de exploatare forestiera, unde rumegusul in combinatie cu noroiul formeaza o pasta groasa ce se lipeste de cauciucuri. Cantitati mari de noroi se depun intre roti si cadru. Imi este imposibil sa mai continui drumul pe bicicleta. Chiar si impingand bicicleta inaintez foarte greu. Dupa cel mult zece pasi trebuie sa opresc si sa curat noroiul de pe roti. Speram sa vad curand putin asfalt, sa scap de noroi pentru a putea pedala iar. Coborarea se termina brusc si la fel si cararea, care acum se pierde printre tufisuri. Ma intorc spre bifurcatia intalnita mai devreme, dar acum drumul urca si sunt nevoit sa tarasc efectiv bicicleta pana acolo. Incerc sa o duc in spate dar noroiul depus aduce cateva kilograme in plus. Ma opresc pentru o clipa si ma asez pe o buturga. Nu mai simt nici ploaia si nici oboseala. In ciuda contextului nefavorabil ma simt fericit. Eram protagonistul unei mici aventuri pe care nu demult as fi putu  doar sa o aud povestita de altii in jurul unui foc de tabara. Dar ciclismul mi-a oferit mie aceasta sansa si prilejul de a cunoaste natura in deplina sa desfasurare si incercand sa-i tin piept trebuia sa merg mai departe.
Ajuns iar in zona unde drumul se bifurca si nestiind ce ma va astepta daca voi continua drumul, ma gandesc ca cea mai buna varianta este sa ma intorc spre casa. Urmeaza o alta coborare si decid sa ma urc pe bicicleta pentru a castiga putin timp. Ajutat de gravitatie voi putea sa inaintez chiar daca noroiul va incerca sa ma opreasca. Brusc imi cade lantul, dar cand incerc sa remediez situatia observ ca problema era mult mai grava. Gasesc schimbatorul de pinioane contorsionat printre spite. Urechea cadrului cedase…noroiul castigase. Pana si bicicletele nemtesti pierd un astfel de duel cu elementele naturii. Din pacate atunci nu am avut prezenta de spirit necesara si nici spirit ingineresc dezvoltat pentru a gasi o solutie buna. As fi putut folosi presa de lant pentru a monta lantul pe un singur pinion. Asa as fi reusit macar sa ajung acasa pe bicicleta odata ce intram iar pe asfalt. Totusi la momentul respectiv am decis sa car bicicleta. Se anunta un drum cumplit de lung. Profit de o zona cu semnal si il sun pe uchiul meu. II povestesc ce am patit si ma asigura ca ma va astepta cu masina unde incepe asfaltul. Dar si pana acolo mai sunt cativa kilometri de parcurs cu bicicleta in spinare.
Cand vad masina aparand dupa o curba ma simt foarte usurat. Eram mai bucuros decat in zilele de Craciun. Bucuria nu a durat insa mult. Acasa trebuia sa ma multumesc cu un dus rece si apoi urma sa constat toate defectiunile suferite de bicicleta. Acestea nu au fost deloc putine caci pe langa schimbator, au avut de suferit si butucii, monoblocul si franele.
Au urmat apoi multe zile in care lipsa bicicletei ma facea sa sufar. Odata terminata vacanta, ajuns in orasul natal am fost nevoit sa recurc la mersul cu autobuzul, activitate pe care nu o mai incercasem de mai bine de trei ani. Am ratat si ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte primele mele concursuri: duatlonul de la Brasov, GarboaveleXC, MarosBike XCO cup. Nici pana in prezent nu am reusit sa readuc bicicleta la stadiul de functionare si inca mai am un mare regret: faptul ca nu am parcurs acel traseu in intregime. Dar va veni si momentul razbunarii, zi in care voi cucerii acel deal.

In viata fiecare are sansa sa iubeasca ceva sau pe cineva si, mai devreme sau mai tarziu, intervine nesansa de a pierde acel lucru drag. Este o lege universal valabila si nu putem sa ne impotrivim.

> Citeste continuarea articolului

Elena Vizir: Mâine voi fi campion

Monday, 2 May 2011
Elena Vizir
elenavizir@yahoo.com
0727185125
Mâine voi fi campion
E dimineata. Un clinchet ca de clopotel o scoate pe mami din bucatarie. Iese grabita, îndreptându-se spre usa apartamentului, crezând ca a venit cineva.
– Mami, unde pleci? N-ai vrea sa te duc cu taxiul? Haide, urca!
E Mihaita. O face pe taxistul, apasând pe soneria tricicletei. Mami se întoarce râzând în bucatarie. Ce mai glume îi vin în cap baiatului ei…
Dupa micul prânz, urmeaza plimbarea în parc. Mihaita si catelusul Botic lustruiesc „masina”: Mihaita o sterge cu o cârpa, iar Botic o linge, apoi îl linge si pe Mihaita, latrând bucuros.
În parc, Mihaita are o multime de cunoscuti de vârsta lui, si toti au câte un mijloc de transport: o masinuta cu pedale, o trotineta, o tricicleta… unul are chiar bicicleta… Nu e greu sa conduci o bicicleta! Deunazi Dan i-a împrumutat lui Mihaita bicicleta sa si l-a ajutat sa-si înfrunte frica:
– Învata-te sa mergi pe iarba, ca aici, daca nu-ti tii echilibrul si cazi, nu te lovesti!
Si Mihaita a urcat si imediat a si început sa învârteasca pedalele. Se clatinase, dar nu a cazut, si atunci dorinta de a avea o bicicleta a iesit din nou la suprafata: „Când, când în sfârsit se întoarce tata din cursa? Ca el mi-a promis sa-mi cumpere bicicleta din vitrina magazinului de lânga parc…”
În sfârsit, mami s-a eliberat si poate merge la plimbare. Mihaita apuca tricicleta de coarne, Botic alearga bucuros spre usa si toti trei asteapta cuminti în fata liftului, pregatiti ca pentru aterizare.
Când ajung afara, Botic fuge înainte si se opreste sa-i astepte exact în fata vitrinei cu bicicleta din visul lui Mihaita. Dupa o pauza si un „eh!…”, procesiunea triciclista o ia spre parc.
– Ai venit? se bucura un grup de copilasi întâmpinându-l pe Mihaita. Haideti sa ne întrecem si azi pe pista de lânga lac.
Cinci mame, patru baietei, o fetita si un catelus se îndreapta spre locul de competitii. S-au cunoscut aici, venind sa se plimbe o ora-doua în fiecare dimineata. Si s-au împrietenit. La locul competitiei, copiii se transforma în adversari, iar mamele – în suporteri si fiecare îsi îndeamna odrasla: „Bravo, Dane!”, „Mai repede, Mihaita!”, „Înca nu te-ai trezit, Sandule?!”, „Misca din pedale, Horia!”, „Nu-i lasa sa te-ntreaca, Anisoara!”…
Dupa prima repriza, fiecare mama se apropie de copilul sau, îi sterge transpiratia de pe frunte (ca la competitiile de box!) si îl îmbarbateaza pentru repriza urmatoare.
Mihaita nu a ajuns primul la finis, caci i-a luat-o înainte Dan, care are bicicleta si, deci, îi trebuie mai putin spatiu pe pista… Nici a doua oara nu a reusit sa-l întreaca. Poate ca si din cauza ca mama lui, în timp ce trebuia sa-l sustina moral si spiritual, vorbea la telefonul mobil… Iar a treia oara, atunci când era gata-gata sa-l întreaca pe Dan, a aparut catelusul în fata lui, voind cu orice pret sa-l sustina… Pacat ca Botic nu estimase corect viteza care o putea desfasura Mihaita…
S-au facut totalurile… Dan a învins în toate cele trei reprize. Si Mihaita si-a amintit din nou de bicicleta din vitrina. S-a uitat spre mami, voind sa-i motiveze de ce nu a fost el campionul, si a vazut ca ea-i zâmbeste enigmatic.
– Sa mergem acasa, mai venim si diseara, a zis ea.
Si fara certuri si batai, precum se întâmpla dupa meciurile de fotbal, participantii la competitie s-au despartit, îndreptându-se fiecare împreuna cu fanii sai pe câte o alee a parcului.
Botic alearga înainte, Mihaita pedaleaza alene, iar mami merge zâmbind enigmatic.
La un moment dat, Botic începe sa latre bucuros si fuge mult înainte, bâtâind din coada. Îl vazuse pe tati, care le venea în întâmpinare ducând de coarne o bicicleta nou-nouta.
– Este cea din vitrina! Este bicicleta mea! striga Mihaita. Mâine voi fi eu campionul!

E dimineata. Un clinchet ca de clopotel o scoate pe mami din bucatarie. Iese grabita, îndreptându-se spre usa apartamentului, crezând ca a venit cineva.

> Citeste continuarea articolului

Dobrescu Maximilian: Când aveam bicicleta…

Monday, 2 May 2011
Dobrescu Maximilian
maximilian.dobrescu@vipromania.ro
0726667182
Când aveam bicicleta…
Urma sa ma mut la Bucuresti pentru a începe facultatea. Facultatea era la 4 statii de metrou,  metroul la 5 statii de autobuz. Statia de autobuz la 10 minute de mers pe jos, la pas grabit. Nu era tocmai un traseu pe care sa-l faci cu placere de cel putin 2 ori, în fiecare zi…Nu am stat mult pe gânduri si mi-am pus în cap ca pâna la începerea cursurilor sa-mi cumpar o bicicleta care sa transforme aglomeratiile din autobuze si haosul de la metrou în simple amintiri (neplacute) ori motive de gluma. Nu aveam o suma de bani care sa-mi dea prea multe variante asa ca am deschis un portal de cautare on-line si am început sa caut biciclete second-hand. Urma sa vina în vizita Alex, un prieten din Timisoara, si întâmplarea a facut sa pun ochii pe o bicicleta interesanta, al carei proprietar era un batranel chiar din Timisoara. L-am sunat, si ne-am inteles din numai câteva cuvinte. Doar doua lucruri a tinut neaparat sa-mi transmita pe parcursul conversatiei: “Este o bicicleta foarte buna, adusa din Austria, nu o pot trimite prin posta” si “…i-as fi dat-o nepotului meu, dar el nu ma viziteaza niciodata, iar eu nu i-o pot duce”.
Am ramas impresionat de omul acesta deoarece, fara sa vreau, i-am oferit bucuria de a face pe cineva fericit.
Desi s-a chinuit putin, venind cu autocarul , Alex mi-a adus bicicleta cu placere si cu toate ca ploua torential am tinut mortis sa o testez chiar atunci, pe drumul de la autogara pâna acasa. Îmi place tare mult ploaia, iar drumul acela parca banal de obicei, se transformase în ceva uluitor pe bicicleta. Stropii nu ma lasau sa ma ridic de pe sa, ma apasau pe fiecare parte a corpului, dar cu toate astea bicicleta era alaturi de mine purtându-ma tot mai rapid spre casa.
Nu multe au mai fost zilele în care am putut sa redescopar orasul dintr-o cu totul alta perspectiva, pentru ca a trebuit sa ma mut la Bucuresti. În capitala orele de vârf sunt o placere pe bicicleta pentru ca te strecori printre sutele de masini aflate la semafoare, iar cele câteva piste special amenajate îti dau senzatia ca te afli pe un tarâm pe care numai  pedalând îl poti cunoaste. E minunat sa analizezi oamenii aici, deoarece fiecare are tot timpul ceva de facut, toata lumea se grabeste undeva, iar zâmbetul… zâmbetul a ramas doar un concept pe care oamenii de aici de mult nu-l mai experimenteaza. Cât de simplu e sa zâmbesti mergând pe bicicleta…
Asa am început eu sa-mi petrec doua, trei, chiar patru ore plimbându-ma prin oras zilnic la facultate – acasa – la sediul ONG-ului – la bunici – la prieteni sau în drum catre  Muzeul Taranului unde concerteaza adesea Silent Strike sau Alexandrina Hristov, doi dintre artistii mei preferati. Într-o seara eram foarte grabit sa ajung la lansarea noului album Silent Strike locurile fiind limitate asa ca m-am decis sa merg cu bicicleta pana la metrou, dupa care cu metroul pâna la Piata Victoriei. La limita am reusit sa prind ultimul metrou la 23:25 si sa ajung la locul concertului dar din pacate nu am reusit sa ma strecor pâna în fata unde ma asteptau cativa prieteni. Sesiunea din seara aia a fost una de exceptie…am cunoscut si câtiva oameni faini, m-am simtit cu adevarat bine, pâna în momentul când mi-am dat seama ca nu mai am niciun ban în buzunar, si toata lumea pe care o cunosteam plecase deja…Centi la telefon nu am niciodata, asa ca a trebuit sa îndraznesc sa merg spre casa pe jos, desi eram constient ca-mi va lua cel putin 3 ore sa ajung la statia “1 decembrie 1918” – locul unde îmi lasasem bicicleta. Cu toate ca era frig, am reusit sa ajung in mai putin de 3 ore acolo, dar bucuria rezultata din obtinerea acestei mici performante, a fost sfâsiata atunci când la locul unde am lasat bicicleta, nu mai era acum decât un antifurt taiat în 4 bucati…
Nu mi-a mai ramas decât sa-mi continui drumul pe jos pâna acasa, si sa încerc sa-mi imaginez ca într-un fel sau altul bicicleta va ajunge la cineva care se va  bucura cel putin la fel de mult ca si mine de ea.
Dupa ceva timp, am avut o mica cearta cu fratele meu si pentru a evita conflictul mi-am luat o carte si am plecat sa o citesc in parc. Era o zi însorita, în ciuda faptului ca eram  în plin ianuarie. M-am întins pe o banca si am încercat sa citesc putin.. numai pentru a-mi îndeparta din gând proaspatul conflict…dar oricât as fi încercat sa ma concentrez, fiecare bicicleta care trecea pe lânga mine, îmi atragea atentia, facându-ma parca sa verific …“nu cumva aceasta e bicicleta mea?”
De atunci…când se mai întâmpla sa fie nevoie sa-mi pun o dorinta…ea este mereu aceeasi: “Îmi doresc ca bicicleta sa ajunga cumva la nepotul batrânului din Timisoara”.

Urma sa ma mut la Bucuresti pentru a începe facultatea. Facultatea era la 4 statii de metrou,  metroul la 5 statii de autobuz. Statia de autobuz la 10 minute de mers pe jos, la pas grabit. Nu era tocmai un traseu pe care sa-l faci cu placere de cel putin 2 ori, în fiecare zi…

> Citeste continuarea articolului

Asavoaiei Ioana-Alexa: Adierea vantului de vara cu gust de inghetata si doua cercuri – lumi de prietenii

Monday, 2 May 2011
Asavoaiei Ioana-Alexa
lust.duchess@gmail.com
0745358821
Adierea vantului de vara cu gust de inghetata si doua cercuri – lumi de prietenii
Pe ea o chema Diana. I-am zis asa pentru ca avea cel mai larg zambet din lume si pentru ca surasul ei era pentru mine uzvor de fericire atunci cand copil fiind, sufeream in fiecare zi si intotdeauna din orice. Avea ochii negri si se potriveau de minune cu picaturile de vopsea neagra pe un fundal alb,de pe cadrul bicicletei mele, aproape confundandu-se. Desi au trecut 15 ani, bine imi mai pot aduce aminte de inghetata cu gust de vara si de copila, aidoma mie, ce-si purta in fiecare zi parul balai, lasat in voie si de bicicletele noastre gemene.
Era vara. Vantul adia lin, iar asfaltul orasului aproape pustiu inghitea orice urma de copil la orele amiezii. Aveam 12 ani, iar noi eram cele mai fericite fete din lume. Nu stiam pe-atunci motivul fericii noastre. Poate era din cauza ca tocmai sosise vacanta ori din cauza ca avem doua roti pe care sa incalecam si sa fugim departe de inabuseala orasului, undeva unde sa putem imbratisa tot verdele din lume. Nu a trecut mult timp, caci ideile au inceput sa zburde prin capul nostru, iar imediat au fost si puse la bataie. Ba una vroia sa ne pierdem prin Padurea Trei Copaci, ba alta venea cu ideea scaldatului in raul Barcau, insa in final, amandoua am ales aceeasi idee: sa ne avantam sa mergem pana la Suplacul de Barcau. Motivul? Era doar inghetata care n-avea nume, dar dupa gust, o puteai numi oricum, caci era cea mai dulce-acrisoara-de fructe-amestecate inghetata din lume. Soarele dogora pe cer, pe de-o parte si de alta a soselei ne intampina verdele ierbii amestecat cu nisipul adus in timp de masinile mari care faceau naveta de la rafinariile din localitate, iar in fata noastra ne intampina un pustiit de mare inselatoare, un miraj ademenitor si o dorinta pe ale carei carari am purces. Perindam ferice pe  drumul serpuit, in timp ce ambele calesti roiau ca niste caluti inaripati pe dealurile deformate, abrupte si sinuoase ale drumului ba asfaltat, ba pietruit, ba pecetluit cu piatra cubica. In departare am zarit un nuc singuratic. Era mare cat un gigant, insa era singurul personaj primitor de pe intregul traseu, iar noi infometate si insetate de la atata pedalat, ne-am retras un pic fastacite si curioase de grandoarea lui, la umbra, sub coroana verde si racoroasa, unde ne-am razamat bicicletele de trunchiul inscorburat de vietatile de prin zona, dupa care ne-am ghemuit, stand spate-n spatele si mancand sendviciurile pe care mama le-a pus la pachet cu mine.
Somnul ne batea pe la ochi, bicicletele zaceau inclazite si prafuite la umbra copacului, si nici o dorinta de-a pleca de-acolo nu ne mai clatina din loc. Totusi, ne-am adunat fortele si am curpins din nou soseaua incendiara. Trecem pe langa niste case doborate de vreme si de schimbarile acesteia, eram la vale, cand,pe neasteptate, ne-au sarit in fata cativa copii mai aprinsi la fata, si care au incput sa dea cu pietre-n noi. Nu intelegeam de ce. Azi nu pot decat sa ma gandesc ca erau gelosi pe mine ca o aveam pe Diana ca si prietena, si ca impreuna puteam sa zburam cu bicicletele pe sosele si prin parcuri. Cu tot antrenamentul lor, nu au reusit sa ne nimereasca, valea continuandu-si cursul, iar noi gonind dupa ea. Aveam aripi, ne simteam ca niste personaje din desene animate, si visam ca intr-o zi sa ne facem suficient curaj sa ne legam de spate niste aripi de lebada, pe care sa le vaslim pana sa ne luam zborul cu tot cu bicicleta. Urmatoarea localitate: Suplacul de Barcau. Aveam noroc, cooperativa de la care luam de obicei inghetata era deschisa si in ziua de duminica. Aici obisnuiam sa venim acum un an cu Diana si tatal Dianei tot pe biciclete, insa despre el atunci nu mai stiam decat ca a plecat in largul lumii cu tot cu bicicleta. Diana nu era trista. Stia ca se va intoarce candva. Eu, insa stiam ca nu.
Aproape lesinata din cauza caniculei am lasat bicicletele in grija Dianei si am mers sa cumpar cele doua inghetate. Inauntru era racoare si bine, iar daca tanti vanzatoare ma intreba de unde venim si ne invita sa sedem un pic la ea in magazin, cu siguranta nu indrazneam sa o refuz. N-a fost asa. Am cerut doua inghetate magice, iar in timp ce tanti mi le pragatea cu grija, se uita ciudat la mine, la final sfatuindu-ma sa nu le mananc repede pe amandoua ca am sa racesc. Si mama imi dadea mereu acelasi sfat. Diana cunostea un loc unde puteam sa ne scaldam bicicletele, asa ca, in cateva clipe ne-am si vazut curatandu-ne bicicletele. Apa curganda si rece ne inviora, noi saltam de fericire ca si doua caprioare prin cursul lin al apei, stropindu-ne reciproc, imitand fidel fericirea. Am ridicat bicicletele, ne-am rupt manecile de la tricouri, le-am incecat in apa dura si am inceput sa stergem tot ce era praf, ulei sau caldura, jos de pe cadrul bicicletelor, in timp ce ochii mei si ai Dianei se intalneau involuntar, scaldand in adancul irisului cele mai amestecate culori de pe pamant. Stiam ca fericirea tine doar cat razele soarelui scalda cerul, insa de data asta, marele astru se pregatea, prea devreme, sa plece pe alte meleaguri, si totusi noi doua mai croiam zambete pe fetele un pic imbujorate. La intoarcere, bicicletele parca mergeau singure, picioarele nu le mai simteam, cat era drumul de lung, noi ne jucam in mers pe bicicleta, imitand diverse personaje animate, stateam intr-un picior, ghidonam fara maini, fugeam saltand la vale fara sa folosim franele si faceam opt-uri atunci cand ne intampina un deal mai abrupt si mai greu de urcat. Picurii mari de ploaie ne-au prins chiar cand am intrat pe strada ce ducea in cartierul nostru. Pedalam ca doua mici nebunatice, ocoleam trecatorii speriati de picurii ceresti, radeam ca am reusit sa gustam din aroma de neuitat a inghetatei intr-o zi de vara caniculara, si eram fericite pentru simplul fapt ca moalele apei ne spala fetele infocate de razele soarelui si de oboseala.
La fereastra mea vedeam cum se iveste printre crengile copacilor chipul mamei. Expresia fetei striga de ingrijorare, ochii ei erau plansi si tristi. Cand ne-a vazut, am recunoscut un zambet familiar mie, semana cu cel al Dianei. M-a ajutat sa imi urc bicicleta in apartament si sa o bag in camera.
- De ce ai lasat usa deschisa, copila? iar mama se grabeste sa inchida usa pe care am lasat-o deschisa ca sa intre si Diana.
- Nuu! Mama, vine si Diana! am strigat la ea in timp ce mana mea apasa pe clanta si tragea tare de usa.
Cand am deschis-o, nu am vazut pe nimeni. Pe podeaua coridorului erau doar pasii mei de apa si urmele bicicletei mele. Am intrat in casa, m-am grabit sa deschid geamul sa o chem pe Diana sus. Parcul din fata blocului adapostea doar cativa copaci si doua-trei bicictele razamate, lasate in voia ploii. Ea nu era niciunde. Nimeni n-a vazut-o. Mama nu o va mai cunoaste niciodata, iar eu ma tem ca intr-o zi am sa pedalez pe langa ea si nu am sa o mai recunosc. Azi, nu pot decat sa ma gandesc la ea ca si la o invingatoare, ca a ajuns in Turul Frantei, ca a pedalat pe cele mai inalte piscuri, ca a prins in palma un nor, pe care l-a suflat, punandu-si o singura dorinta: sa devina realitate!

Pe ea o chema Diana. I-am zis asa pentru ca avea cel mai larg zambet din lume si pentru ca surasul ei era pentru mine uzvor de fericire atunci cand copil fiind, sufeream in fiecare zi si intotdeauna din orice.

> Citeste continuarea articolului

Stroe Virginia Georgiana: Eroul familiei

Monday, 2 May 2011

In fiecare seara de la finele zilelor calduroase de vara obisnuiesc sa ies la o plimbare cu familia la marginea unei padurice care ne imbie cu miresmele si racoarea ei.

> Citeste continuarea articolului

Botei Nicolae-Daniel: Un drum de neuitat

Monday, 2 May 2011

Sunt din Sibiu, iar pentru realizarea studiilor superioare m-am mutat la Cluj.

Povestea mea începe la sfârşitul anului universitar, în urmă cu 2 ani – adicaă 2009. Personajul care mă v-a însoţi în această poveste este „Ponelul”.

> Citeste continuarea articolului

Deac Florentin: Cele doua Diane

Monday, 2 May 2011

Numele meu este Diana. Ma rog, nu este acesta numele meu adevărat. E un nume de alint, născocit de cel mai bun prieten al meu – Ionuţ. El avea o căţeluşă Diana şi aşa îi era mai uşor să îşi boteze cealaltă prietenă.

> Citeste continuarea articolului

Cristoiu Adrian-Alexandru: Bicicleta cu HELL scris pe ea

Monday, 2 May 2011

Povestea stă cam aşa… Am vrut să-mi cumpăr o bicicletă. Nimic extravagant sau deosebit. O bicicletă simplă, atât cât să mă pot deplasa prin oraş cu ea. Bani mulţi nu prea aveam.

> Citeste continuarea articolului

Ursulean Vlad: Cum e să fii hoţ de biciclete

Monday, 2 May 2011

Te-ai întrebat vreodată cum e să fii hoț de biciclete? Când nu mai găsești bicicleta unde-ai lăsat-o, te uiți în jur cu o privire tâmpă, dai târcoale locului gol, tragi două înjurături, pui mâinile în șolduri și te gândești:

> Citeste continuarea articolului

Unguroiu Valentina: Destinatia: libertate

Monday, 2 May 2011

Eu am fost unul dintre acei copii despre care nu poti spune ca a fost rasfatat de parinti cand a fost mic, dar care cu siguranta a fost bine supravegheat si pus la adapost de orisice situatie care s-ar fi putut solda cu julituri in genunchi, cucuie vinetii sau cate si mai cate specifice copilariei.

> Citeste continuarea articolului

Istrate Irina Stefania: Bicicleta care se temea sa mearga

Monday, 2 May 2011

In familia mea atunci cand se naste un copil ordinea naturala a cresterii lui e formata din a invata sa mearga, sa vorbeasca, apoi sa mearga pe bicicleta.

> Citeste continuarea articolului

Ghimpu Lupascu Paul Iulian: De la Iași până în Maramureș

Monday, 2 May 2011

Îmi aduc aminte de Ciprian pe valea de la Vatra Dornei: eram în urma lui, mă uitam la liniile albe de pe asfalt cum se îmbină una în alta, cum parapeții de pe marginea șoselei se transformă într-un fel de zid transparent, el dispare după o curbă, iar din spate vin și eu.

> Citeste continuarea articolului

Vîlsan Georgel: Drumul Către Sine

Monday, 2 May 2011

http://www.youtube.com/watch?v=Cj6ho1-G6tw (in locul imaginilor am ales ca multimedia reprezentativ, un clip, in special melodia)

- Alo!

Știi că vroiam să discutăm, să iti impartasesc din ideile mele, din ceea ce niciodata nu ti-am zis cu toate ca tu stiai ce fac. Poate asa vom colabora pe viitor, poate vom gasi o modalitate de a comunica si poate voi incerca sa te inteleg.

> Citeste continuarea articolului

Ciuraru Carmen Bianca: Ochii de deasupra coarnelor

Monday, 2 May 2011

Ceata s-a inrosit si trebuie sa imi leg bine fularul fiindca e curent.Eu stau in fata, iar mezina in spate. Zarva pregatirilor creste desi intotdeauna intarziem…

> Citeste continuarea articolului

Călin Mihail: Poveste pe roţi

Monday, 2 May 2011

Când vine vorba de vehicule acţionate prin forţa picioarelor, nu mă pot mândri cu prea multe succese.

Părinţii povestesc şi astăzi pe la reuniuni de familie cum se străduiau, mai cu blândeţe, mai cu ameninţări, să mă convingă să stau pe şaua tricicletei când aveam 3-4 ani- eu nu acceptam şi pace.

> Citeste continuarea articolului

Butta Oana Cristina: Se poate si mai bine

Monday, 2 May 2011

Recunosc deschis: n-am fost și n-o să fiu niciodată o persoană sportivă. Am rezistența unui motor de Dacie la deal (și vorbesc aici de Daciile vechi, gen primele modele de 500 și 1010) și o motivație asemănătoare cu un patron care are de dat bani într-o zi de salariu.

> Citeste continuarea articolului

Batista Mihaela Roxana: Biciclete

Monday, 2 May 2011

Pegas nu ştia ce înseamnã sã creşti şi cã acest simplu fapt, de a creşte, care este normal pentru copii poate fi rãu pentru biciclete. Ştia doar cã a devenit prietenul cel mai bun al lui Andrei, din prima clipã în care i-a fost oferit cadou la aniversarea de 10 ani.

> Citeste continuarea articolului

Arsene Roxana Stefania: Eu și bicicletele mele

Monday, 2 May 2011

Îmi încep povestea declarând că obiectul meu de joacă preferat, în copilărie, a fost bicicleta.

Datorită ei, sau mai bine zis, pentru ea, am descoperit că pot să plâng la comandă! Și pentru că prin viața mea au trecut mai multe biciclete, fiecare cu perioada ei și cu povestea ei (și a lui), o retrospectivă a peripețiilor mele cu bicicletele chiar cred că mi-ar prinde bine.

> Citeste continuarea articolului

Pauza de masa

Friday, 29 April 2011

Stimati clienti,

Incepand de luni, 2 Mai, magazinul va fi inchis intre orele 14-15 pentru pauza de masa.

Va multumim pentru intelegere!

Echipa Veloteca

Panait Elena: Provocarea de 83 de km

Friday, 29 April 2011

In septembrie 2010 am primit o provocare si anume sa parcurg o distanta de 83 de km din Bucuresti pana in Plevna, judetul Calarasi. Totul a venit pe neasteptate, o intrebare rapida si raspunsul si mai rapid.

> Citeste continuarea articolului