Comenzi & Suport

021 311 82 69

Baboi Alin Lucian – Esti viata mea

Thursday, 12 May 2011

“Sotia ta stie? Cumva i-ai spus?” vocea ei hipnotizanta se auzi din nou. “Dan, vorbeste-mi.”
El tacu din gura, se apleca in fata pe banca si se holba in continuare la adidasii lui vechi si ponositi. Ponositi, murdari si chiar rupti pe alocuri.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Cotirlan Luminita – Doi prieteni

Thursday, 12 May 2011

A fost odata ca niciodata…Ei, oare nu toate povestile incep la fel ?…
Intr-o casuta mica, traia o fetita blonduta, cu parul numai ineluse. Era fericita, alaturi de familia ei.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Alexandru Mircea Ionut Botea

Thursday, 12 May 2011

A fost odata ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti, 2 crai…NU. Este o simpla povestire despre un tur prin Dobrogea. Numele personajelor sunt: Alex-eu si Cristi prietenul meu de “cadru”.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Mihaela Baciu

Thursday, 12 May 2011

Tin foarte bine minte ca eram in clasa a unsprezecea si am plecat pentru doua saptamani intr-un schimb de experienta in orasul Savigny le Temple din Franta, un orasel superb , cu foarte multe aleei in care te puteai plimba linistit cu bicicleta.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Cotirlan Andrei – Calutul meu vrajit

Thursday, 12 May 2011

Dragii mei, sunt Andrei si imi aduc aminte ca prin vis de prima mea bicicleta. Nu mai stiu exact cati ani aveam….vreo doi…cand am sarit voiniceste, din “premergatorul” pentru bebelusi, “in bicicleta de oameni mari” !

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Alexandra Agop- Bicicleta mea

Thursday, 12 May 2011

Am avut si eu, cand aveam vreo 6-7 ani, o bicicleta. Nu era o bicicleta sofisticata, scumpa, era pur si simplu o bicicleta care avea doua roti ajutatoare, care se puteau detasa dupa ce invatai sa mergi cu ea si care era…a mea

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Constantin Marin-Dan-Mosu’ si bicicleta ruseasca – intamplare adevarata

Thursday, 12 May 2011

Era in vara anului 1985. Aveam 12 ani. Era varsta la care nu cred ca exista copil sa nu-si doreasca sa pedaleze. Cu toate ca aveam experienta in mersul pe doua roti, bicicleta fiindu-mi tavaras de joaca in curtea suficient de larga pentru viteza, viraje si sarituri, am reusit intr-o zi sa ma dau in spectacol.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Ciubotariu Alina

Thursday, 12 May 2011

Dupa cum stiti, viata noastra are mereu in fata o multime de variante. In orice moment, actiunea pe care o faci, decizia pe care o iei, gandul pe care il eliberezi- toate acestea te duc intr-un final la un punct in care odata ajuns stai si te intrebi.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Badescu Fanel

Thursday, 12 May 2011

Imi aduc aminte, cand aveam 3-4 ani, ma dadeam pe bicicleta mea cea draga si nu ma puteam desparti de ea, dupa care am avut un pegas pe care tatal meu l-a cumparat de la un vecin ai caror copii crescusera prea mari pentru a merge cu ea, un model cu seaua lunga si coarnele putin altfel decat cele obisnuite.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Tegzesiu Raluca: Bike Lumânarescu

Wednesday, 11 May 2011
Tegzesiu Raluca
raviator333@gmail.com
0743102193
Bike Lumânarescu
Carl Orff – Carmina Burana (Fortuna Imperatrix Mundi)-=GZone
Traia odata într-un sat, un mosneag de vreme uitat. Si el, în fiestecare zi,  mergea si venea de la câmp cu bicicleta. Dar heiheihoi, dragii mei cititorii, ce nu stiti voi, este ca bicicleta lui nu era una ca oricare alta, iar istoria sa era una deosebita. Haideti urechea vi-o plecati, lânga mine v-asezati si povestea mi-o ascultati. În 1906, mosneagul nostru de acum, tinerel si îndraznet cum era, a ajuns el sa studieze la Budapesta.  Si mare i-a fost mirarea vazând ca acolo, oamenii circula pe o caruta cu 2 roti, fara motor si fara a fi trasa de cai. . . Si asa ca, întorcându-se învatator în satul lui, s-a hotarât sa-si faca el singur “minunea”… a facut schite, planuri, calcule si apoi, când s-a apucat de executie, si-a taiat prunul tânar din fundul gradinii… si atunci cand era pe la casa lui, oricine îl putea zari lucrând vesel si cu entuziasm pâna seara târziu. “-Nu ti s-a ofilit speranta?!”, îl mai întreba câte unul, vazând ca munca învatatorului prinde asa de greu o forma. “Cu rabdarea treci si marea”- le raspundea el, taind la rindea. Si asa au trecut 14 saptamâni…si a ajuns el sa aiba o bicicleta toata, toata din lemn. Era ca un Gepetto cu Pinochio al lui. Un Creator Mestesugar care a taiat prunul, dar i-a suflat din nou viata, dându-i o alta soarta. Inima lui toata batea mereu în bicicleta lui de lemn…iar regulile jocului de echilibristica, le-a deprins foarte usor. Si pentru ca nu a reusit sa afle cum numesc ungurii de la Budapesta aceasta minune, a hotarât sa îi puna el un nume, daca tot îi este parinte. Botezul l-a facut cu o brisca ascutita si a scris litera cu litera, numele pe care toata lumea din sat de atunci înainte îl putea citi pe pipa de lemn: MISCATOAREA. Si toti copiii din sat stiau ca învatatorul vine la scoala pe MISCATOAREA sa. Si era singurul din sat care avea asa ceva si el umbla mândru orisiunde, pe MISCATOAREA lui de lemn…si pe unde trecea, ramânea în urma lui uimire, admiratie si uneori invidie.Mergând atâta pe miscatoarea lui, încet încet au crescut si pretentiile si s-au nascut noi idei: pe sa a cusut un strat de burete care sa creasca confortul pasagerului, iar rotile au fost îmbracate în cauciuc, pentru o lunecare mai lina. A construit pâna si un mini-carucior care putea fi prins în tija de la scaun, motiv de bucurie pentru mai toate femeile din sat, care-si distrau copiii lasându-l pe invatator sa’i plimbe in carucior, pedalând.
Trecut-au zeci de ani de atunci si razboaie si apoi au venit si vremuri mai putin tulburi… si într-o zi, batrânul, iesind din casa, îsi gasi bicicleta arsa. Niste copii pusi pe glume proaste au vrut sa-si bata joc de viata fostului învatator. Batrânul n-a luat-o ca pe o rautate sau nedreptate, ci ca pe o lege naturala a firii, care asteapta un punct la sfârsitul fiecarei fraze mai lungi. “-Si-asa era plina de carii si atât de obosita… la fel ca mine… avea dreptul la sfârsit…si’a facut datoria… “-îl auzeam pe batrân consolându-se plângând.
În seara zilei respective, am auzit ca batrânul murise. Trecând prin fata casei lui, vad agatat de sura, trofeul olimpic, ca un omagiu adus minunatului inventator ramas în umbra si cunoscut doar de satenii lui. Si de atunci, în fiecare noapte , o minune se întâmpla. Priviti si voi în imagini: IM MEMORIAM  Arde o bicicleta din lumânari,. Focul a ars-o, focul o învie în fiecare noapte.
Trofeul olimpic de pe sura
IM MEMORIAM 1
IM MEMORIAM 2
================
Aceasta poveste participa în concursul Încaleca pe-o sa si spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete ?i 8 vouchere pentru accesorii de bicicleta oferite de magazinul Veloteca.

Carl Orff – Carmina Burana (Fortuna Imperatrix Mundi)-=GZone

Traia odata într-un sat, un mosneag de vreme uitat. Si el, în fiestecare zi,  mergea si venea de la câmp cu bicicleta. Dar heiheihoi, dragii mei cititorii, ce nu stiti voi, este ca bicicleta lui nu era una ca oricare alta, iar istoria sa era una deosebita.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Radu Augustin: Draganica, scheme si alte învârteli

Wednesday, 11 May 2011
Radu Augustin
augustin.radu@gmail.com
0746030303
Draganica, scheme si alte învârteli
Eram copil si nu vazusem Bucurestiul niciodata. În fiecare  vara câtiva copii bucuresteni veneau sa îsi petreaca vacanta la bunici la mine la Yellowish, ne fascinau cu povestile lor despre lifturi, macarale, metrou, cofetarie, banane si alune trase în ciocolata cum primisem o singura data în punga de mos gerila de la tata de la uzina I.C.Dudesti
Pentru noi cea mai mare distractie era sa mergem cu caprele la pascut si sa jucam mingea, sau cartoane, sau turca însa când veneau cei de la oras în vacanta lasam totul balta si le deveneam un fel de slugi fenomenale.
În vara aceea doar Dragos a ales sa îsi petreaca vacanta de clasa a 7-a la noi la tara, ne fascina atât de mult cu povestile lui despre cum a sarit în Herastrau pe scari cu un BMX adus din Germania de unchiul lui care era sofer de TIR, îl sorbeam din ochi când ne spunea ca are video acasa si vede filme cu  unul Chuck Norris care, din ce ne povestea, era idolul lui pentru ca iesea cu bine din orice situatie si îi batea pe toti aia rai.
Noi îl alintam pe Dragos spunându-i Draganica si îi faceam toate poftele, daca mama facea gogosi ascundeam câteva în plus si pentru Draganica. Daca se coceau strugurii, pe primii îi aduceam ofranda lui Draganica. Mere, caise, gutui, toate sfârseau în stomacul bucurestenistic al lui Draganica singurul lui merit fiind ca era din Bucuresti, orasul despre care auzisem ca are ?i un loc unde aterizeaza avioane ?i e locul unde locuie?te Ceausescu.
Mama avea o bicicleta comunista ro?ie, cu dungi fine aurii pictate pe cadru cumparata de la cooperativa dupa ce cotizase cu gaini, oua ?i  iepuri, cu saua maro din piele scor?oasa acoperita cu o basca cu mot de tractori?ti, cu frâna pe fa?a cu pârghie ?i sabot. Era cam paraginita. ?aua având colierul defect  îi tot ie?ea din ?eava ?i cadea din când în când. Frâna pe spate  nu prea mai avea pentru ca scapa în gol având racul cu bilele ovale stricat iar lantul era atât de slab încât la 10 metri daca for?ai mai mult în pedale cadea de pe foaia de angrenaj ovalizata ?i cu joc în pana ce o fixa pe ax.
Într-o diminea?a, Draganica a strigat la mine la poarta ?i la Ion alu’  Lili croitoreasa sa ie?im la joaca. Ne-am întâlnit ?i ne-a spus ca ar vrea sa se plimbe ?i el cu o bicicleta pentru ca nu a avut cum sa î?i aduca BMX-ul cu care facea scheme ?i învârteli (el a?a le spunea trikurilor si spinningurilor de astazi). ?i pentru ca era the Draganica am furat bicicleta mamei ?i am mers pe uli?a sa ne plimbam.
Draganica se tot foia ?i zicea ca el nu vrea sa mearga cu din asta mare, ca nu prea sta bine pe sa, ca la BMX are ghidon care se învârte de mai multe ori, ?i ca oricum e plictisitor sa ne dam pe uli?a. Noi l-am îmbârligat spunându-i ca el oricum e cel mai tare ?i ca în?elegem ca e aiurea pe uli?a, ?i ca la cât de bun e el mai bine sa mergem undeva la un deal sa fie mai spectaculos.
Am plecat cu Ion ?i Draganica împreuna cu bicicleta ro?ie ?inând-o de ghidon spre dealul de la Pope?ti, un deal mare  ?i împadurit care în vale avea o baltoaca mare din apa de ploaie ?i un canal de iriga?ii sapat de cei de la CAP în încercarea disperata ?i fara nicio ?ansa de a dovedi la Jude? ?i la Partid ca ?i la noi în zona se poate cultiva orez.
Am ajuns pe deal ?i pentru ca, la insisten?ele noastre, Draganica totu?i nu vroia sa mearga pe bicicleta am inceput sa banuiesc ca poate ne-a mintit ca ?tie sa mearga pe bicicleta. Ne mai min?ise el ?i ca are un bax mare ?i ca ne aduce guma Turbo, ca sora lui a fost furata de Secta, ca are în subsol la bloc o purcea cu 24 de purcei pe care o hrane?te  pe furi? cu mâncare de la cantina uzinei FAUR ?i ca în spatele blocului a facut tatal lui o groapa de 1 metru cub în ale carei col?uri a pus patru cartofi, a umplut-o cu rahat din canalizarea blocului pe post de îngra?amânt iar toamna groapa s-a umplut singura cu cartofi pe care s-au chinuit sa îi care în debara doua zile.
Deja era cam suspect de mitomanie, a?a ca i-am zis ca nu-l cred ca a mers vreodata pe bicicleta, însp el s-a ambi?ionat ?i mai tare, nu putea da înapoi acum, nu era oricine, era Draganica de la Bucure?ti!
În vârful dealului eram sigur ca Draganica nu prea ?tie sa mearga pe bicicleta pentru ca i-am zis sa faca o tura de acomodare înainte sa î?i dea drumul din deal prin padure însa el o tot ?inea pe a lui ca el ?tie cu BMX, ca face scheme ?i învârteli. De?i i-am spus ca nu am frâne la ea, ca îi cade lan?ul, ca ?aua nu are colierul strâns pe suportul din ?eava ?i tot cade, el a insistat sa î?i dea drumul cu bicicleta din deal. Era onoarea lui de bucure?tean în joc a?a ca eu am ?inut de portbagaj iar Ionel alu’ Lili croitoreasa a ?inut de ghidon pâna Draganica s-a urcat pe bicicleta.
Pentru ca panta era atât de abrupta încât cu greu putea fi coborâta pe picioare am tot insistat sa nu î?i dea drumul la vale  ?i i-am zis:
“Mai Draganica, serios, te cred ca ai mai mers pe bicicleta BMX. Retrag tot ce am zis ca e?ti mincinos, iarta-ma, o îmbârlig pe mama sa î?i faca prajitura din flori de salcâm în coca de clatite de-?i place ?ie, fur de la tata ace de pescuit picioru? de furnica ?i î?i dau câte vrei tu numai nu te da la vale, nici oile nu urca pe aici, serios, nu are frâne, îi cade ?aua, lan?ul e foarte slab. Hai, te cred ca te-ai dat cu BMX, ca ?tii sa faci învârtecu?uri, scheme dar nu î?i da drumul la vale! ”
Din ce îi ziceam sa nu î?i dea drumul, din aia vroia mai tare sa o ia la vale, parca era un semnalizator de tractor cu firele inversate ca al lui nea Gogu zis Gogo?aru’, ?ofer la CAP, care se credea electrician ?i reparase releul de semnalizare ?i de atunci to?i îl claxonau când schimba direc?ia de mers ?i îl înjurau iar el striga la ei ”chiaburilorrrrrr, la Bug cu voi, v-a?i luat ?osea?” ?i î?i vedea de drum de?i semnaliza mereu invers fa?a de direc?ia în care voia sa mearga.
Pe Draganica nu am mai putut sa îl mai ?inem mult. S-a proptit în pedale ?i a pornit la vale. În cateva secunde a prins o viteza foarte mare, a încercat sa frâneze dând din pedale invers însa lan?ul i-a cazut ?i s-a înfa?urat de ?ireturile de la adida?i care ?i ele se înfa?urasera de axul foii de angrenaj. Din cauza zdruncinaturilor ?aua a sarit din ?eava ?i la fiecare denivelare ?eava îl împungea în fund ca o biela manivela de locomotiva cu abur iar el oracaia în acela?i ritm cu împunsatura. Din când în când mai frâna cu frâna de fa?a ?i bicicleta avea tendin?a sa se ridice de spate iar  el zbiera cât putea cu inflexiuni în voce date de denivelari ?i viteza “augussssthiiinnnnnn, moooorrrrrr, opri?i-maaaaaaa” ?i noi râdeam de câte ori trecea pe lânga un copac ?i îi strigam ”arunca-teeeeeeeeeeee” dar el nu putea din cauza ?ireturilor înfa?urate de axul pedalelor ?i a ?evii de la ?a care îi statea înfipta în fund.
Pâna jos a ratat la milimetru câ?iva copaci, l-au luat de gât nuielele ?epoase de mace? ?i porumbar iar în vale, în timp ce urla cât îl ?ineau plamânii a acvaplanat cu toata viteza prin baltoaca de apa de ploaie de parca era Petru ce pa?ea pe apa catre Isus. A ajuns perpendicular pe digul ca o trambulina al canalului cu apa, a decolat brusc moment în care s-a lasat lini?te, singurul lucru care se mai auzea era zdranganitul aripii de la roata din  fa?a careia i se slabisera de la vibra?ie ?uruburile de prindere, ro?ile care se învârteau din iner?ie ?i care aveau pe spi?e ni?te “?acanitori” facute din buca?ele de înveli? de cablu electric. Draganica a zburat în aer cel pu?in 6-7 metri dupa care a cazut ca o ghiulea în canalul cu apa împro?când-o spre cer cum am vazut eu la pescuitul cu carbid practicat de nea Nelu magazionerul în lacul Rasa cand veneau cei de la jude? ?i trebuia sa le întinda repede o masa. Facea o mamaliga mare la ceaun, crapi din balta ?i gata, brusc cele 4 tone de porumb recoltat de cooperativa “Dezrobirea” din Yellowish deveneau 12 tone în raportul catre partid.
Eu ?i cu Ion alu’ lili croitoreasa am le?inat de râs, nu mai puteam respira, ne uitam unul la celalalt ?i  ne ziceam: “BMX zicea, ah?” iar Ion alu’ lili spunea “a zburat Draganica ca purceaua aia a lui cu 24 de purcei pe care zicea ca a urcat-o cu liftul în casa sa o spele în cada”. Radeam ?i printre hohote ne ziceam unul altuia “învârtecu?uri, învârteli, nu? Scheme, scheme?” ?i am tot râs a?a pâna ne-am dat seama ca Draganica nu mai da niciun semn de via?a.
Pentru ca noi ramasesem pe deal ?i canalul era marginit de diguri foarte înalte ce aveau  stuf pe margine ce nu lasau sa se vada deloc apa, am început sa strigam: “draganicaaaaaaaaaaaaaa, draganicaaaaaaaaaaaaaaa” dar nimic…
Ne-am speriat ?i în timp ce ne dadeam pe fund la vale, pentru ca nu se putea coborî în picioare, strigam “draganicaaaaaaaaaaaaaa, mai traieeeeeeeee?ti” moment în care el a ridicat o mâna ?i a gemut “sunt aiciiiiiiiiii” de?i habar nu aveam unde e pentru ca nu se vedeau decât urmele bicicletei trecute prin baltoaca ?i locul de pe dig unde decolase.
Ne-am pus iar pe râs, am coborât ?i când am urcat pe dig priveli?tea era demna de SMURD ?i echipajele de la descarcerare. Draganica se infipsese în mâl la linia de demarcare între luciul apei ?i dig, furca fa?a se îndoise ?i îl prinsese captiv între cadru ?i roata spate care se ovalizase ?i semana cu un covrig bra?ovean, mâna dreapta era înfipta pâna la umar în namolul din mal ?i se tot chinuia sa o traga afara însa nu reu?ea, se auzea doar o strofloceala cu zgomot ca cel facut de o cizma de cauciuc prinsa în mocirla. În cadere intrase cu capul în nomol pe care ?i l-a tras cu greu afara. Acum arata ca Dem Radulescu în revelioanele în care îl imita pe Tom Jones. Draganica era negru de noroi, cu cracii în sus, captiv între cadrul contorsionat  ?i cu mâna dreapta pâna la cot înfipta în mocirla.
Dupa ce am mai ras 10 minute de el, timp în care il tot intrebam: “?i cum e cu învârtecu?urile alea? BMX ziceai ca ai, ah?”, ne-am dat seama ca pentru a ajunge la el trebuie sa facem un ocol de aproape un km pentru ca nu exista pod de traversare a canalului. Am ocolit ?i am ajuns pâna la urma pe partea lui de canal, l-am extras din mocirla cu tot cu bicicleta care însa îi era facuta colac în jurul corpului ?i oricât am tras de ea nu am putut sa o îndreptam pentru a-l putea  elibera, a?a ca  am pornit pe cararea prafuita ce ducea la Yellowish. El schiopata, în mâna stânga tinea roata fata pe care reusisem sa o extragem din furca,  lantul se târâia pe tarâna lasând urme ca de sarpe. Aveam în fata soarele ce apunea  facându-i lui Draganica, ce mergea în fata noastra, o aura ca de sfant. Eu cu Ion alu’ Lili croitoreasa mergeam în spatele lui, ne dadeam pumni unul altuia pentru a ne abtine sa nu explodam de râs si din când în când îl intrebam pe africanul Draganica plin din cap pana in picioare de noroi negru:
“Draganicaaaaaaa?”
Draganica cu voce stinsa: “Ce vreti maaaa?”
Eu si Ion alu’ Lili croitoreasa: “Ia zi ma, cum era cu BMX-ul ala? Zici ca stii scheme? Învârteli?”
================
Aceasta poveste participa în concursul Încaleca pe-o sa si spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete ?i 8 vouchere pentru accesorii de bicicleta oferite de magazinul Veloteca.

Eram copil si nu vazusem Bucurestiul niciodata. În fiecare  vara câtiva copii bucuresteni veneau sa îsi petreaca vacanta la bunici la mine la Yellowish,

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Laurentiu Banut: Miza este viata!

Wednesday, 11 May 2011

Sunt unele moment în viata care te marcheaza pentru totdeauna, te schimba în feluri nebanuite si dupa care, orice optica ai fi avut înainte nu-si mai afla sensul.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Andrei Cercel: “Studentul”

Wednesday, 11 May 2011
Într-o dimineață, sau cel puțin așa credeam eu că e… mă trezesc cu greu și constat că soarele a răsărit demult. Îmi zic: măi să fie, cum de nu m-a claxonat colegul meu să mă trezească să mă ia la serviciu cu mașina lui.

> Citeste continuarea articolului

Un comentariu pana acum »

Categoria: Concurs

VELOTECA a gazduit lansarea NoMAD Merida Racing Team, pentru sezonul competitional 2011

Wednesday, 11 May 2011


La sediul din Sos. Iancului 100, vineri, 6 mai 2011, Veloteca a fost gazda lansarii echipei Nomad Merida Racing.

La eveniment au fost prezenti: Tamas Kovacs – directorul de marketing al firmei BikeFun Hungary (importator Merida si sponsor principal al echipei), Laura Baciu – reprezentanta firmei Nutricult (importator al produselor High 5), Bogdan Floares – reprezentantul Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon, jurnalisti de la Radio Romania, Bucuresti FM, Mbike, FreeRider etc.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Comunicate de Presa, VELO EVENTS

VELOTECA la PRIMA EVADARE 2011

Wednesday, 11 May 2011

In calitate de sponsori, ne-am purtat ca niste voluntari. E bine uneori sa pui si umarul la greu…

Echipa Veloteca a pregatit ceai cald pentru concurentii zgribuliti, si l-am distribuit tuturor celor care aveau nevoie… asta pana s-a terminat apa si nu am mai putut pregati altul. Ne pare rau ca instalatia electrica a celor de la complexul Astoria a cedat…

Echipa Veloteca a spalat bicicletele tuturor celor care au avut nevoie la finalul cursei, ajutandu-i sa plece acasa cu biciclete ‘destul’ de curate. Ne pare rau ca din lipsa de mai multe aparate asigurate de organizatori, nu am putut spala intr-un ritm mai alert si s-a facut coada…

> Citeste continuarea articolului

2 Comentarii pana acum »

Categoria: Comunicate de Presa, VELO EVENTS

Amanare rezultate concurs

Tuesday, 10 May 2011

Dragi concurenti,

Din pacate datorita volumului mare de povestiri despre bicicleta trimise, dar si a unor probleme tehnice, publicarea rezultatelor concursului “INCALECA PE-O SA SI SPUNE-NE POVESTEA TA!” va fi amanata pana la o data care va fi comunicata ulterior (speram ca nu mai mult de 2 saptamani).

Premiile concursului, biciclete si vouchere, sunt pregatite si isi asteapta noii propietari.

Va multumim pentru rabdare si intelegere!

Echipa Veloteca

7 Comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Radu Cananau: 4 biciclete, 3 evada?i, 2 trenuri, 1 munte

Monday, 2 May 2011
Radu Cananau
radu.cananau@yahoo.com
0743017778
4 biciclete, 3 evada?i, 2 trenuri, 1 munte
„Înfruntând ?i ploaia ce pe noi cadea,
Nimic din tot ce-a fost nu vom putea uita!”
Amintiri frumoase
Într-o duminica ploioasa de septembrie Adi, Andrei, Cristi ?i cu mine ne-am urcat în trenul spre Bucegi pentru a deslu?i tainele cicloturismului. Am pornit într-o aventura ce avea sa ne ramâna în gând mult timp de-acum încolo.
Totul a pornit cu trei saptamâni înainte când Adi a venit cu propunerea de a parcurge un traseu de o zi ce avea ca punct de plecare ?i sosire ora?ul Sinaia. S-a strâns echipa cu membrii mai sus men?iona?i, s-au cules informa?ii despre traseu, costuri ?i nu mai ramasese decât sa vina ziua plecarii. Entuziasmul atinsese cote maxime. Un singur lucru mai statea în calea succesului turei: vremea. În ciuda faptului ca toata saptamâna se anun?a a fi vreme instabila dar suficient de buna pentru o ie?ire la munte când am plecat din Bucure?ti aveam sa aflam ca norocul ne parasise din momentul în care am pa?it pe treapta vagonului.
Diminea?a în Bucure?ti vremea se arata prietenoasa chiar ?i temperatura fiind destul de mare pentru o diminea?a de toamna. Dupa ce s-a strâns ga?ca am purces spre casa de bilete pentru a procura bilete la acceleratul de 7:30. La casa însa, surpriza! Nu mai existau locuri în vagonul ce de?ine ?i loc special pentru biciclete însa am ob?inut locuri în alt vagon urmând a sta cu bicicletele în tren pentru a le ?ine de urât. Dupa ce ne-am îmbarcat ?i am securizat bicicletele am avut parte de o surpiza, placuta ?i neplacuta (depinde cum percepe fiecare situa?ia), jumatate de vagon era neocupat. Ne-am bucurat pentru ca am putut sa stam pe scaune aproape de armasari, însa n-am putut sa ezit a ma gândi de ce vagonul era gol ?i noua la casa ne spusese ca nu mai exista locuri. Trenul s-a pus în mi?care ?i noi am început sa repetam traseul pentru a fi siguri ca am în?eles to?i pe unde trebuie sa mergem. Dupa Ploie?ti începe ploaia. Stateam lini?ti?i pentru ca ne gândeam ca la munte e vremea mai buna. Într-adevar când am ajuns la Sinaia nu mai ploua dar dupa zece minute petrecute în gara aceasta ?i-a facut din nou prezen?a sim?ita. Dupa o mica ?edin?a am hotarât ca uzi sau usca?i sa încercam macar sa ajungem la cota 1400 pentru ca drumul asfaltat va reprezenta un avantaj. În Sinaia se serbau zilele ora?ului dar din cauza ploii nici micii comercian?i nu prea mai erau încânta?i sa îndure vremea pentru a-?i vinde marfa. Am început urcarea lunga spre cota 1400 ?i pâna sa ie?im din ora? am mai facut trei opriri pentru a ne adaposti de ploaia un pic cam prea abundenta. Dupa ce am ie?it din ora?, fiind deja ?i un pic uzi, nu am mai ?inut cont ca ploua sau nu a?a ca am pedalat cu azimut spre cota. La scurt timp Cristi ne-a anun?at ca el este prea obosit pentru a mai continua ?i ca se întoarce în ora? sa ne a?tepte într-un loc cald ?i uscat. Noi trei, Adi, Andrei ?i cu mine, am pedalat în continuare. Prima borna kilometrica indica ?apte kilometri pâna la cota. Cea?a începuse sa-?i faca sim?ita prezen?a ?i stopurile bicicletelor luminau jucau?e prin aceasta. Bine ca o faceau ca a?a ne observau ?i ?oferii care urcau grabi?i la cota ?i nu se a?tepatu ca trei „nebuni” pe biciclete sa urce pe drum. Am îndurat în continuare ploaia ce pe noi cadea însa efortul, oboseala ?i foamea începeau sa-?i faca sim?ita prezen?a. Eu am ramas în urma lui Adi ?i Andrei, la câteva sute de metri, pentru ca ritmul meu nu putea face fa?a ritmului lor. Noroc însa ca aveam cu noi sta?ii de emisie-recep?ie ?i am pastrat legatura fiind mult mai u?or de comunicat decât cu telefonul mobil. La un moment dat am sim?it ca nu mai pot pedala ?i ca stomacul ma roade prea tare de foame a?a ca m-am oprit. În timp ce savuram un sandvi? ma gândeam daca sa renun? pentru ca parea sa fie lung drumul în continuare pâna la cota. Dintr-odata, parca cineva m-a auzit, s-a ridicat un pic cea?a ?i spre munte se zare?te, suprinzator de aproape, hotelul de la cota 1400. Am luat legatura prin sta?ie cu Adi ?i Andrei sa aflu unde sunt ?i îmi transmit ca ?i ei s-au oprit un pic mai sus la un izvor într-o curba. Le dau vestea ca se zare?te hotelul ?i dupa ce-i ajung din urma parca ne-au prins for?e proaspete, cu care am pedalat vânjo?i pâna la hotel. Acolo ne-am refugiat la terasa de vizavi de hotel unde am baut un ceai cald ?i foarte delicios. Planul mai departe ar fi fost sa luam telecabina pâna pe platou pentru a scuti o parte din urcare însa vremea era în continuare nefavorabila ?i oricum aveam sa aflam în scurt timp ca telecabina nu func?ioneaza.
Într-un moment de ragaz al ploii ne-am hotarât sa coborâm în vale. Pregatirile ne-au luat atât de mult încât ploaia s-a pornit din nou. N-am mai zabovit ?i am zis ca asta e, mergem, pentru ca deja ne-am echipat. Pe drum aveam sa aflam ca ne-am ales fix momentul culminant al ploii din toata ziua. Drumul pe alocuri arata ca un râu de munte apa coborând cu furie panta sa. Cu toate astea coborârea a fost spectaculoasa ?i foarte distractiva. A meritat tot efortul de a urca pâna la cota pentru senza?ia pe care ne-a dat-o coborârea. Ploua atât de tare ?i noi coboram cu o viteza atât de mare încât stropii se sim?eau ca grindina. Sunt curios daca ne-a placut atât de mult coborârea pe ploaie, oarecum cât de mult o sa ne placa pe soare ?i asfalt uscat?
Ajun?i în Sinaia ne-am reunit cu Cristi care ne a?tepta la o terasa lânga telecabina. Ploaia s-a oprit ?i nu mai dadea semne ca se întoarce. Se ridicase cea?a ?i parca temperatura crescuse cu câteva grade. Dupa ce ne-am comandat de mâncare eu m-am suit pe bicicleta ?i am tras o fuga pâna la gara pentru a lua bilete. Aici surpriza, din nou, nu mai sunt locuri în vagonul de biciclete. Am cerut sa-mi dea oricum se poate în ideea ca stam cu bicicletele ?i ca asta e, suntem tineri, ne permitem sa mai stam ?i-n picioare pe banii no?tri. Vânzatoarea, „amabila”, ne rezerva locuri în vagonul de lânga (mai târziu aveam sa fim suprin?i de cât „de lânga” era vagonul cu rezervarile noastre).
Ma întorc la terasa unde mâncarea era calda ?i ma a?tepta aburinda pe masa. Trece timpul ?i vine vremea sa ne îndreptam spre gara nu înainte de a face o plimbare prin centrul ora?ului sa luam ?i noi parte la zilele sale. Acolo am gasit multa lume, voie buna, muzica asemenea ?i gratare de dimensiuni industriale pline cu fripturi (va las pe voi sa va face?i o imagine ?i sa încerca?i sa adulmeca?i mirosul pe care l-am sim?it noi). Tematica a fost ca Sinaia este un ora? al sporturilor de iarna ?i al culturii lânga parc gasindu-se ni?te bannere cu schiori ce aveau fe?ele decupate pentru a putea lasa fe?ele turi?tilor sa ia parte în peisajul acestora.
Am ajuns la gara… (deja ar trebui sa va da?i seama ca a? putea începe un nou articol, dar am sa ma rezum la unul singur) Ne-am dus la peron iar eu m-am îndreptat spre ghi?eul de informa?ii pentru a afla linia pe care sose?te trenul ?i întârzierea acestuia. La ghi?eu batea vântul a?a ca am aflat tragând cu urechea la ni?te calatori ca trenul întârzie jumatate de ora. Nimic anormal pâna aici. M-am dus înapoi la baie?i, i-am pus în tema ?i le-am sugerat sa mergem lânga cladirea peronului preziden?ial în a?teptarea trenului. Am traversat peronul pe biciclete, acesta fiind moderat de aglomerat, ?i doua ceferiste au ie?it sa ne certe ca de ce nu mergem pe lânga ele ca peronul nu e pista de biciclete. Da, dar nu e nici trotuar nici ?osea ?i nu scrie nicaieri ca n-ai voie sa mergi pe bicicleta pe peron. La locul de a?teptare ne-am împrietenit cu înca patru bicicli?ti ?i am discutat despre traseul nostru pe care ?i ei vroiau sa-l faca dar vremea i-a facut sa se razgângdeasca. Între timp se anu?a ca trenul întârzie o ora fa?a de ora de sosire, adica în loc sa ajunga la ora 17 urma sa ajunga pe la ora 18 (am dat orele aproximative pentru ca CFR-ul ?i respectarea orarului la minut sunt cam ca ?inele de tren). Mai ramasera vreo zece minute pâna la sosirea trenului a?a ca am încalecat bicicletele (to?i opt) ?i ne-am îndreptat spre peron. Din nou avem parte de apostrofari din partea ceferistelor (peronul era mult mai gol decât prima oara când am trecut) de aceasta data chiar spunându-ne ca suntem nesim?it ca facem asta. Nu am stat sa-i explic ca nesim?i?i sunt ei (compania de transport) pentru ca a?teptam ca vitele în gara un tren, pentru ca am platit cât nu face, pentru ca dânsa oricum n-are treaba cu bunul sim? ?i pentru ca se poarta ca o mahalagioaica. Ne-am vazut de drum ?i la peronul liniei pe care venea trenul nostru ne-am a?ezat cam prin dreptul unde banuiam ca se afla vagonul special. Linia avea peron pe ambele par?i ?i cum urma sa mai soseaca un tren pe linia dinspre gara am ales sa stam pe peronul dinspre râu. Sose?te trenul! Cum tragea el gale? la peron observam tregând pe lânga noi, imediat dupa locomotiva, vagonul cu pricina. Era primul vagon din tren iar noi ne aflam undeva în dreptul vagonului patru. Ne-am suit repede pe biciclete ?i am gonit spre locomotiva. Acolo am început sa urcam bicicletele. Adi ?i Andrei s-au urcat în vagon sa faciliteze urcare bicicletelor. În locul destinat bicicletelor erau persoane ?i bagaje. Dupa ce s-au dat la o parte am continuat îmbarcarea. Între timp conductorul de tren (zis ?i na?u’), unul din ei pentru ca erau trei, iese pe u?a urmatorului vagon ?i ne avertizeaza sa ne grabim pentru ca pleaca trenul. Noi urcasem 6 biciclete ?i vreo 3 oameni. Trenul da semnal de plecare. Eu ?i înca un biciclist sarim repede în tren. Mai erau 2 oameni ?i doua biciclete de urcat. Apuc roata uneia ?i trag bicicleta cu totul pâna la u?a cealalta în timp ce trenul se pune în mi?care. Fac cât de mult loc pot pentru a se urca ?i cealalta bicicleta s-ar ?i ceilal?i doi bicicli?ti care ramasesera pe peron ?i trenul se opre?te. Aici voi face o mica paranteza: Voua vi se pare normal ca din moment ce na?ul vede ca nu s-a urcat toata lumea ?i mecanicului i s-a dat liber de catre ?eful sta?iei sa nu solicite prin sta?ie amânarea plecarii pentru ca mai sunt calatori? Încep sa cred ca numai în România pot aparea astfel de situa?ii. Ne-am legat bicicletele ?i ne-am pregatit sa mergem la locurile noastre, la vagonul „de lânga”. Când ma uit pe bilete, supriza! Avem locuri în vagonul 8! Noi fiind în vagonul 1. Trenul era aglomerat a?a ca vânzatoarea din Sinaia ?i tot CFR-ul ne demonstreaza înca odata competen?ele acestora. Ne întâlnim cu primul na?, care ne cere biletele. Ne întâlnim cu al doilea na?, ne cere ?i el biletele (nu merge cu „s-a vazut”). Primul na? se îngrijoreaza ca am lasat bicicletele nepsupravegheate ?i aproape ca vroia sa ne roage sa ramâna unul din noi cu ele însa noi nu vroiam decât sa stam jos la caldura a?a ca l-am refuzat din plin. Într-un final ajungem ?i la vagonul nostru, în compartimentul nostru, pe locurile noastre. Dupa câteva minute apare ?i al treilea na? care, evident, vrea sa vada biletele. Dupa o scurta cautare a biletelor datorita ratacirii lor temporare de catre Adi îi aratam biletele ?i de aici încolo în sfâr?it avem parte de lini?te ?i pace pâna la Bucure?ti.
Ajun?i în Gara de Nord parca ne parea un pic rau ca nu am putut sta mai mult dar cu siguran?a vom reveni într-o zi cu vreme mai frumoasa. Am înva?at multe lucruri din tura aceasta. Am acumulat experien?a de pedalat la munte. Am cunoscut oameni cu acea?i pasiune ?i ne-am descurcat cu succes în diferitele situa?ii în care am fost pu?i.

„Înfruntând si ploaia ce pe noi cadea,

Nimic din tot ce-a fost nu vom putea uita!”

Amintiri frumoase

Într-o duminica ploioasa de septembrie Adi, Andrei, Cristi ?i cu mine ne-am urcat în trenul spre Bucegi pentru a deslu?i tainele cicloturismului. Am pornit într-o aventura ce avea sa ne ramâna în gând mult timp de-acum încolo.

> Citeste continuarea articolului

2 Comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Pascal Bogdana: Un fel de constientizare

Monday, 2 May 2011
Pascal Bogdana
bogdana.pascal@gmail.com
0741153301
Un fel de constientizare
buna! numele meu e b.p., am 32 de ani si sint sedentara! uau, nu ma steptam sa fim atit de multi in grupul sedentarilor anonimi! o generatie intreaga!
A inceput sa ma afecteze acest “calificativ” in momentul in care am inceput sa-l simt: pielea parca se subtiaza, muschii se lasa de la zi la alta. Intr-o zi facusem dus si, cind am iesit, mi-am vazut o portiune de corp prin oglinda partial aburita. O bucata de corp, rupt din context, necosmetizat. Am avut un soc, asa cum avea Seinfeld cind isi vedea prietena intr-un vestibul slab iluminat, pe a carei fata lipsa luminii crea niste umbre ingrozitoare. Dar nici atunci n-am facut nimic, m-am plins sotului si… cam atit. In ultimul an, m-am simtit tot mai greoaie, fara sa fac abuzuri culinare. Din afara nu sint grasa, insa eu stiu ca am pe acolo si niste depuneri camuflate. Banuind ca nu sint tocmai ok, am vrut sa ma testez. Intr-o zi, la serviciu, am urcat pe scari pina in birou. 8 etaje. La etajul 4 deja ma dureau picioarele si gifiiam usor, dar ma tineam tare. la etajul 6 imi venea sa ma intind pe jos. m-am tirit efectiv, cu dureri in tot corpul, pina la etajul 7, unde m-am facut ca am treaba in primul birou din vecinatatea scarilor. Printre gifiieli, am reusit sa schimb 3 vorbe cu locatara biroului, dupa care mi-am luat  membrele semimobile si m-am mai tirit un etaj, pina in birou, unde m-am aruncat pe un scaun, transfigurata. Nu-i posibil asa ceva! In urma cu 5-6 ani urcam frecvent pe scari, dar intre timp am devenit mama, am beneficiat de un concediu de maternitate si mi-am si lipit corpul de masina, prin mutarea intr-o zona unde nu exista mijloc de transport in comun. Scuze, scuze, scuze, vedeti si voi, nu? Adevarul e ca daca nu ai cultura sportului “implementata” adinc, de mic copil, in rutina, e foarte greu sa te apuci din proprie initiativa, dupa o viata sedentara, sa dai din miini si din picioare. Daca ai un copil, si mai e si baiat, situatia te mai salveaza. Va trebui la un moment dat sa incepi sa tii pasul cu el si mai mult, sa-i oferi un exemplu.
Ma voi intoarce putin in timp sa prezint contextul. Pare bizar cum o fiica de rugbist de performanta nu are aceasta saminta sadita in ea. Dar nu este ciudat, pentru ca aceasta fiica e al treilea copil, si, oricit de cool ar parea sa ai 2 surori mai mari, in cazul acesta a fost un dezavantaj. Sora-mea cea mare plutea in alte sfere artistice, vroia sa se faca actrita, ceea ce a si reusit o vreme. Sora-mea mijlocie, mai baietoasa, era foarte activa, motiv pentru care a si mers la o scoala sportiva. Cum lasase cartea in detrimentul sportului, a fost retrasa, aceasta fiind si cauza pentru care nici eu n-am fost indemnata catre sport. Cum posibilitatile erau reduse intr-un oras de provincie (ori faci de performanta, intr-o scoala specializata din alt oras, ori deloc), de cite ori veneau in reperaj pe la scoala antrenori de la scolile sportive, era un eveniment. De fapt eu n-am prins decit probe pentru  gimnastica, ceea ce era exclus in ce ma priveste, fiind inalta si destul de osoasa. Asadar, cu regret ca n-am fost admisa la gimnastica, prin ciclul primar am inceput sa visez in secret la bicicleta. Erau destul de rare in cartier, insa aveam o colega care beneficia de obiectul magic. O tinea pe hol, in apartament, si de cite ori mergeam la ea, o mingiiam cu mina, in trecere. Tocmai indrazneam sa sper ca-mi vor lua si parintii mei una, desi nu se gaseau usor si nu erau nici ieftine, cind sora-mea mijlocie iarasi mi-a pecetluit soarta. A vrut sa evite nu stiu ce bordura, cu o bicicleta imprumutata, si a cazut, fracturindu-si piciorul. Tin minte ca a stat cu piciorul in ghips destul de mult in vara aceea, avea si genunchiul prins acolo si se misca cam greu prin casa si mai mult, se scarpina in disperare cu gamalia unei andrele metalice. Deci mi-am luat gindul de la bicicleta: “niciodata, a fost raspunsul tatei, ai vazut ce a patit sora-ta, vrei sa-ti rupi si tu vreun picior?”. Cum tata era destul de categoric (fost rugbist, va amintiti) n-am mai visat, dar nici n-am renuntat. Am invatat sa “ma dau” cu bicicleta tatalui unui prieten de joaca, Victoras. Cum tatal lui era profesor la o scoala in apropierea casei si n-o mai folosea, fiul avea acces nelimitat la bicicleta, si generos, mi-o dadea si mie. Nu-mi mai amintesc cum am invatat sa merg, dar stiu c-am facut-o singura, si in scurt timp Victoras devenise persoana mea preferata de la bloc. Bicicleta era destul de veche, avea o bara din aceea orizontala sus, si daca micutul Victoras pedala cumva bagat pe dupa ea, fara sa stea pe sa, eu mergeam normal, ajungind cit de cit cu picioarele pe pedale.  La un moment dat s-a terminat si aceasta “idila”, cind la o frina am sarit de pe sa direct pe teava metalica, de care m-am lovit groaznic intre picioare. Ma prefaceam ca nu s-a intimplat nimic, dar in sinea mea urlam, si cam atit a fost. Nu m-am mai atins de acea bicicleta, in schimb o alta prietena tocmai primise de la bunici una nou-nouta, rosie, pe care i-o adusesera cu trenul din alt oras, departe. Nefiind atit de generoasa, dimpotriva, un mic monstru de fata, o dadea cite un minut doar celor care ii faceau mici favoruri, mici servicii: ii duceau gunoiul, ii cumparau piine, ii carau geanta, lucruri din astea. Sau trebuia sa-i cumperi inghetata – bineinteles, iti luai si tie, sa nu te duci doar pentru ea, dar nu te lasa sa o incepi pina nu ajungeai cu ele inapoi, sa si-o aleaga ea pe cea care i se parea mai mare. N-am facut fata acestor umilinte si am renuntat sa ma mai arat interesata de bicicletele altora.
Revenind in prezent, recenta mea viata de mama in suburbie mi-a revelat faptul ca as putea sa recuperez o viata de frustrare, observind in plimbarile lungi in jurul casei, cu fiul pe trotineta, usurinta cu care tinerii isi traiesc viata pe biciclete, tot mai multi, tot mai dinamici, tot mai cinetici. Simtindu-ma un pic anacronica, reprezentanta unei generatii de mijloc, de tranzitie, in care accesul la anumite lucruri se facea inca cu greutate, mi se pare ca am pierdut etape, dar ca nu e tirziu sa ma integrez unui alt stil de viata, mai constient si mai concentrat pe corp.

buna! numele meu e b.p., am 32 de ani si sint sedentara! uau, nu ma steptam sa fim atit de multi in grupul sedentarilor anonimi! o generatie intreaga!

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Horia Criosteanu: Bicicleta cu bucluc

Monday, 2 May 2011
Horia Criosteanu
hxa_capricorn@yahoo.com
0723174835
Bicicleta cu bucluc
Prima data am avut o bicicleta în vis; din pacate, cum deschideam ochii, disparea! Si era asa frumoasa… rosie, cu jante nichelate. Ca sa ma pot bucura cât mai mult de ea, desi ma trezeam, nu deschideam ochii, pastrând astfel visul sub pleoape. Pe atunci aveam sase ani. C
Când m-am marit, visul a disparut, dar nu si dorinta. Voiam o bicicleta numai si numai a mea! De mers am învatat sa merg pe bicicletele altor copii, si asta ma costa ba un timbru, ba o înghetata. Renuntam la toate pentru minunatele clipe ce mi le oferea calutul de metal – asa numeam eu, în sine-mi, bicicleta.
Într-un târziu am reusit sa-mi cumpar o bicicleta pliabila – bucurie de nedescris. Patru-cinci zile am tot mesterit la ea. Ba am si vopsit-o ca pe cea din vis  – rosu aprins – iar un vecin cumsecade mi-a nichelat rotile si ghidonul. Acum arata splendid si mergea excelent!
Vara, când ai mei m-au trimis la tara, la bunici, mi-am luat si calutul cu mine, dar, în loc sa cobor din autobuz în satul bunicilor, am coborât cu sapre kilometri mai înainte, continuându-mi drumul în sa. Bagaje nu aveam, timpul tinea cu mine, iar drumul era ca în palma. Dorind sa demonstrez satenilor cam ce pot eu, am luat mâinile de pe ghidon, dar ghinion: de dupa un colt a aparut militianul, care, vazându-ma, mi-a facut semn sa opresc.
M-a salutat, exprimându-si dorinta de a-mi verifica actele si starea tehnica a vehicolului. Privind comparativ si dezaprobator când spre mine, când spre poza din buletin, a spus:
– Tinere, nu prea semeni la filozofie cu poza din acte. Parca nici n-ai fi dumneata! Sa te mai tunzi! Acum, ia spune-mi, ai trusa de scule?
– Sigur! am zis.
– Vreau s-o vad.
I-am întins gentuta cu chei, iar el si-a ales una si mi-a desfacut – recunosc – cu mare atentie, ghidonul, pe care mi l-a retinut, spunând ca, la cât sunt de bun, aceasta era o piesa care nu-mi trebuia.
Pe naiba, puteam sa merg fara mâini, dar nu puteam sa merg fara ghidon! L-am rugat în fel si chip sa-mi înapoieze ghidonul, dar el – nimic… Într-un târziu, a zis:
– Amenda  este 50 de lei. Ai bani, îti dau ghidonul. Nu ai bani, pleci cu bicicleta în spate.
Norocul meu a fost ca pe sosea venea un var al mamei cu masina. A oprit lânga noi, strigându-i militianului:
– Lasa-l, Heracle, sa-si vada de-ale lui, ce, vrei sa ajunga ca tine?!
Militianul n-a îndraznit sa zica nimic si mi-a întins în tacere ghidonul, dar eu nu l-am luat.
– Pune-l acolo unde era, i-am comandat eu. Si ai grija sa nu-mi zgârii bicicleta!
Bietul plutonier Heracle l-a montat la loc, strivind oarece înjuraturi printre dinti, dupa care ne-a urat un drum bun, de parca ne-ar fi dat dracului.
Am uitat sa va spun ca varul acesta al mamei era frate cu noul sef al militiei din capitala judetului.

Prima data am avut o bicicleta în vis; din pacate, cum deschideam ochii, disparea! Si era asa frumoasa… rosie, cu jante nichelate. Ca sa ma pot bucura cât mai mult de ea, desi ma trezeam, nu deschideam ochii, pastrând astfel visul sub pleoape.

> Citeste continuarea articolului

Fara comentarii pana acum »

Categoria: Concurs

Enescu George: Amintire cu haiducii

Monday, 2 May 2011
Enescu George
0757576633
enescu_george1991@yahoo.com
Amintire cu haiducii
Sfarsitul clasei a XII-a ne-a gasit pe fiecare dintre noi intr-o agitatie si un stres continuu. Amenintarea bacalaureatului, incheierea mediilor la sfarsit de semestru si pregatirea pentru admiterea la facultate erau “fenomenele” carora trebuia sa le acordam cea mai mare atentie. Vacanta ce urma sa vina era redusa considerabil de formalitatile de care trebuia sa ne ocupam pe la facultati; eram obligat sa renunt la multe planuri facute pentru vara si nu puteam sa mai astept, stiind ca pe parcurs era posibil sa intervina si alte probleme. Presiunea era mare, si exista acea rutina plictisitoare de care nu puteam scapa. Trebuie sa fac ceva sa profit de fiecare ocazie si sa ma detasez de aceasta agitatie specifica, sa-mi gasesc o activitate prin care sa ma simt cu adevarat liber.
Ce-mi mai ramane de facut? Poate o tura de cativa zeci de km intr-o zi de iunie ma va ajuta sa-mi regasesc energia necesara, sa-mi limpezesc psihicul; sa redescopar acel ceva care sa ma ajute sa pun capul pe perna planificand in detaliu ziua de maine si sa ma trezesc a doua zi  cu chef de viata si gata de a porni la drum; sa renunt la pasivitate – un act indelungat de tortura lenta a spiritului uman. Astfel iau decizia de a porni cu prima ocazie intr-o tura de MTB prin muntii Macin (muntii cei mai apropiati de orasul natal – Braila).
Dupa primul meeting al biciclistilor din Braila imi gasesc in sfarsit parteneri de pedala doi forumisti: doe – medaliat cu argint pe velodrom pe vremea cand era junior, si bigmig – ultimele realizari cunoscute de mine: locul 3 pe categorie de varsta la Maratonul Medieval Medias 2010 si locul 1 avansati pe categorie de varsta la GarboaveleXC 2011…e clar! Se anunta a fi o tura solicitanta cu asa tovarsi de drum. Speram doar sa nu-i tin prea mult in loc.
In curand soseste si “ziua Z”.  Nu vreau sa ma identific cu mediocritatea specifica varstei, si in timp ce colegii mei se trateaza de mahmureala de dupa banchet, eu imi incep tura. Ii las pe ei prada viciilor si eu pornesc in descoperirea celei mai accesibile forme de libertate…pedalatul. Ma asteapta bacul! (cel spre Smardan, nu cel de sfarsit de liceu; cel din urma poate sa mai astepte) E timpul sa debarcam pe celalat mal al Dunarii si sa luam calea muntilor batrani, tociti de vreme si vant.
E 9 dimineata si vremea e inca racoroasa, favorabila pentru pedalat, dar cu siguranta nu va tine mult caci canicula e instalata de cateva zile bune. Pornim pe asfalt intr-un ritm pe care eu nu-l cunoscusem inca. Cei 2 parteneri abia se incalzesc, iar in timp ce ei se pastreaza pentru ce-i mai greu, eu imi dau toata suflarea ca sa stau in trena lor. Un mic popas pentru alimentare in orasul Macin si apoi iar calare pe caii sprinteni de metal. Incet incet conturul muntilor devine tot mai clar; ii privesc cu o oarecare superficialitate. “Sunt inofensivi” – gandesc eu si curand aflu  ca am tras mult prea devreme o astfel de concluzie. O prima catarare pe teren nisipos si deja ii pierd din ochi pe colegii de drum care sprinteaza spre umbra deasa a padurii. Experienta isi spune iarasi cuvantul si realizez ca personal stau prost la toate capitolele: cadenta, tehnica, anduranta; incerc sa gasesc resurse pentru un ultim efort, dar cedez si incep primul push-bike al zilei.
Traseul stabilit continua cu un drum forestier pe care suvoaiele de apa l-au transformat intr-o veritabila partie de bob. Curand parasim acest drum si traversam cateva dealuri. Peisajul este uimitor: o imbinare multicolora de flori salbatice ce se inalta din marele covor verde al ierbii, cu stanci ascutite in plan secund, deasupra carora se intinde un cer perfect senin al carui stapan este soarele. Necrutator de arzator, acesta face ca toata natura sa para cazuta intr-un somn adanc. Linistea absoluta prin care nici macar vantul nu se face auzit este brusc intrerupta de zgomotul continuu al drujbelor si tractoarelor. Omul este singura vietate care tine piept caniculei. Unii impinsi de grija existentei  vin sa defriseze paduri. Altii manati de pasiunea pentru ciclism vin sa-si compare puterile cu muntele, cu pantele sale abrupte, cu coborari rapide serpuind printre copaci si cu stanci ascutite care asteapta prima clipa de neatentie pentru a-ti provoca astfel cazaturi dureroase.
As fi vrut sa ma opresc pentru cateva minute sa privesc nepasator peisajele, sa simt reflectarea caracterului ciclistului in puritatea peisajului. Acest gand dispare insa repede cand imi aduc aminte de cei doi parteneri de tura care sunt mult in fata mea, si constient de faptul ca mai urmeaza multe catarari  reincep sa pedalez hotarat. Avantul imi este repede curmat cand se intampla inevitabilul: pica lantul. Mai pierd cateva clipe sa remediez si aceasta problema a carei amenintare o simteam pedala dupa pedala. Curand apare o alta problema de natura tehnica: se blocheaza fermoarul rucsacului. Drumul este foarte denivelat si exista riscul ca tot continutul ruscacului sa se reverse in urma mea. Ca viitor inginer dau dovada de spirit practic si improvizez repede ceva. Mai pierd astfel ceva timp fata de ceilalti.
Pe o alta catarare invat de ce nu e bine sa ramai ultimul. Nu ca mi-ar fi afectat foarte mult orgoliul, dar in timp ce tovarasii de drum dispar dupa o culme, printre ierburile din dreapta mea observ 3-4 cozi paroase care isi fac drum spre mine. Desigur unde e coada e si animal, si brusc incep “hienele” sa latre. Cu suflarea taiata incerc sa maresc ritmul si amuzat totusi de aceste circumstate percep actiunea cainilor ca act de incurajare. Stiu ca sunt inofensivi asa ca nu ma panichez. Cat timp latra, cainele nu musca, asa cum si omul cat timp fluiera nu are cum sa manance.
Oprim la un izvor proaspat reamenajat pentru a ne umple bidoanele si ne racorim putin cu apa rece. E greu de crezut cat de limpede si rece e acea apa daca tinem totusi  cont de caldura si praful insuportabil, prezent la fiecare pas. Apa izvorului parca provine dintr-un univers paralel, pe care nu toti au prilejul sa-l cunoasca.
Dupa alte cateva catarari si coborari iesim din padure in camp deschis; ne aflam direct in tinta soarelui si deaspura noatra cade un puternic foc de artilerie arzator, apocaliptic. Canicula e insuportabila si dupa nici 30 de secunde regret umbra deasa a padurii. In ciuda crengilor care-mi bicuiau fata, padurea era totusi un mediu ocrotitor. Nu se simte nici o adiere de vant, praful se lipeste de orice, si bicicleta incepe sa scartie. Din toate sistemele mobile iese sunetul a mii de greieri care canta simultan, un sunet pe care il suport cu greu in situatia mea: obosit, lihnit, insetat…practic demoralizat complet.
Un ultim popas in comuna Greci si apoi intram iar pe asfalt indreptandu-ne catre bac. Incep sa resimt dureri insuportabile in spate si mai ales umeri. Trebuie sa mai lucrez la geometria bicicletei si sa-mi corectez cumva pozitia. Trecem prin orasul Macin si observ cu stupoare ca cei 2 amici de pedala nu au nici un gand sa faca un alt popas inainte de a ajunge la bac. Oftez adanc si incerc sa stau aproape de ei. De fiecare daca cand arunca o privire in spate ma vad ca-s lipsit de vlaga si reduc ritmul. Incearca sa-mi ofere un impuls impingandu-ma dar dupa putin timp revin la ritmul meu.
Ajungem in final pe bac. Tabla incinsa de soare se simte prin incaltaminte si aerul este greu respirabil. Nu mai am nici o picatura de apa si de fiecare data cand inspir simt pur si simplu foc prin nari, un foc ce coboara in adancul plaminilor si asa plini de praf. Imi iau pe rand ramas-bun de la colegii din aceasta tura cerandu-mi scuze ca i-am incetinit considerabil. Primesc in schimb incurajari si intr-un final ajung sa cred ca pentru prima mea iesire de acest gen nu m-am descurcat deloc rau.
Ajuns in sfarsit acasa nu stiu ce sa fac mai intai. Sa mananc, sa dorm? Praful de pe tot corpul iese repede in evidenta asa ca prioritatea numarul 1 este un dus rece…apoi somn, mancarea poate sa mai astepte; poate pana atunci dispar si durerile provocate de sa. Dupa mult meritatul somn uit toate neplacerile din aceasta tura si ma simt pentru moment implinit. Gasisem acea bucurie copilareasca, cateva momente de libertate, lipsite de griji si descoperisem o pasiune puternica, ce va ramane inradacinata in suflet pentru eternitate.

Sfarsitul clasei a XII-a ne-a gasit pe fiecare dintre noi intr-o agitatie si un stres continuu. Amenintarea bacalaureatului, incheierea mediilor la sfarsit de semestru si pregatirea pentru admiterea la facultate erau “fenomenele” carora trebuia sa le acordam cea mai mare atentie.

> Citeste continuarea articolului

2 Comentarii pana acum »

Categoria: Concurs