Belghin Ibram
belghin.ibram@yahoo.ro
0742317934
Universul ca Banda a lui Moebius sau ca un opt de bicicleta
Mi-a luat doua ore sa scriu aceasta propozitie.
Pe cât de mult as vrea sa am o bicicleta, la fel de mult urasc sa închid în cuvinte ceea ce simt. Povestea mea nu e cu nimic mai speciala decât a altora, sunt doar o fata care a urlat în parcul Izvor, de fericire ca a îmblânzit “calul argintiu”, asa cum îl numeste Doro.
Mi-a mai luat jumatate de ora sa scriu propozitia asta.
Mi-am dat seama ca nu pot scrie povesti despre biciclete; când închid ochii, îmi vin în cap oamenii care au pedalat în viata mea. Pe unii din ei îi cunoasteti cu totii, altii vor ramâne eroi necunoscuti.
Pâna toamna trecuta, orice contact cu bicicleta implica vânatai si julituri serioase. Îmi ating acum cicatricile si zâmbesc : a meritat.
Am venit în Bucuresti în septembrie cu inima plina de grâu copt, asteptând pe cineva sa-l culeaga si sa faca din el pâine. N-a venit, iar grâul ce trebuia cules înca din iulie s-a scuturat. 16 septembrie – ziua când am cunoscut-o pe Doro. Mi-aduc aminte cât de speriata eram si cât de mult încercam sa fac ca totul sa para cât mai natural. Dupa câteva ture pe aleile parcului Izvor, începeam deja sa ne cunoastem, iar bicicleta nu mai era un bidiviu naravas.
În saptamâna care a urmat, am aflat mai multe despre fata care vorbea rar, dar raspicat, si despre peripetiile ei. Apoi, într-o zi care a început ca toate celelalte zile, sub un soare care stralucea la fel pentru toti oamenii, în acelasi parc pe care îl voi iubi mereu, Dorothea mi-a dat vânt în Univers; brusc, nu mai era nimeni care sa tina bicicleta din spate, iar eu pedalam, pedalam spre fericire – n-am atins-o, am atins în schimb asfaltul pentru ca lectia despre frânare a venit mai târziu. Cineva mi-a zis azi ca fericirea nu este o stare continua si ca exista doar momente de fericire – important este ca ele sa fie complete, nu lungi.
Ziua aceea a fost un cerc circumscris fericirii mele.
La ora la care va scriu, Dorothea este înapoi în Berlin. Nu i-am spus : “La revedere”, pentru ca nu stiu înca daca asta se va mai întâmpla. Visam sa strabatem drumurile Europei pe bicicletele noastre. Visul ca viata, viata ca vis ...
Aceasta poveste nu este despre biciclete, ci este despre Doro. Stiu ca nu merita un premiu si nici nu am pretentia la unul. Tot ce vreau este sa-i dau Dorotheei ce este al Cezarului. Probabil toti îsi amintesc ziua în care si-au facut din bicicleta un prieten. Pe 20 septembrie, eu am câstigat doi prieteni si sper sa nu-i pierd niciodata.
Dorothea a reusit ce n-au putut Geo Atreides si altii ca el. Nietzsche vorbea undeva despre fericirea pura, care ne transforma în supraoameni; n-o sa uit ziua de septembrie când în loc de picioare mi-au crescut roti si ma plimbam serpuit prin galaxie. Un asemenea moment l-am mai trait doar o data, în somn, când am visat ca cineva îmi spune “Te iubesc”.
================
Aceasta poveste participa în concursul Încaleca pe-o sa si spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete ?i 8 vouchere pentru accesorii de bicicleta oferite de magazinul Veloteca.
Mi-a luat doua ore sa scriu aceasta propozitie. Pe cât de mult as vrea sa am o bicicleta, la fel de mult urasc sa închid în cuvinte ceea ce simt. Povestea mea nu e cu nimic mai speciala decât a altora, sunt doar o fata care a urlat în parcul Izvor, de fericire ca a îmblânzit “calul argintiu”, asa cum îl numeste Doro. Mi-a mai luat jumatate de ora sa scriu propozitia asta. Mi-am dat seama ca nu pot scrie povesti despre biciclete; când închid ochii, îmi vin în cap oamenii care au pedalat în viata mea. Pe unii din ei îi cunoasteti cu totii, altii vor ramâne eroi necunoscuti. Pâna toamna trecuta, orice contact cu bicicleta implica vânatai si julituri serioase. Îmi ating acum cicatricile si zâmbesc : a meritat. Am venit în Bucuresti în septembrie cu inima plina de grâu copt, asteptând pe cineva sa-l culeaga si sa faca din el pâine. N-a venit, iar grâul ce trebuia cules înca din iulie s-a scuturat. 16 septembrie – ziua când am cunoscut-o pe Doro. Mi-aduc aminte cât de speriata eram si cât de mult încercam sa fac ca totul sa para cât mai natural. Dupa câteva ture pe aleile parcului Izvor, începeam deja sa ne cunoastem, iar bicicleta nu mai era un bidiviu naravas. În saptamâna care a urmat, am aflat mai multe despre fata care vorbea rar, dar raspicat, si despre peripetiile ei. Apoi, într-o zi care a început ca toate celelalte zile, sub un soare care stralucea la fel pentru toti oamenii, în acelasi parc pe care îl voi iubi mereu, Dorothea mi-a dat vânt în Univers; brusc, nu mai era nimeni care sa tina bicicleta din spate, iar eu pedalam, pedalam spre fericire – n-am atins-o, am atins în schimb asfaltul pentru ca lectia despre frânare a venit mai târziu. Cineva mi-a zis azi ca fericirea nu este o stare continua si ca exista doar momente de fericire – important este ca ele sa fie complete, nu lungi. Ziua aceea a fost un cerc circumscris fericirii mele. La ora la care va scriu, Dorothea este înapoi în Berlin. Nu i-am spus : “La revedere”, pentru ca nu stiu înca daca asta se va mai întâmpla. Visam sa strabatem drumurile Europei pe bicicletele noastre. Visul ca viata, viata ca vis ... Aceasta poveste nu este despre biciclete, ci este despre Doro. Stiu ca nu merita un premiu si nici nu am pretentia la unul. Tot ce vreau este sa-i dau Dorotheei ce este al Cezarului. Probabil toti îsi amintesc ziua în care si-au facut din bicicleta un prieten. Pe 20 septembrie, eu am câstigat doi prieteni si sper sa nu-i pierd niciodata. Dorothea a reusit ce n-au putut Geo Atreides si altii ca el. Nietzsche vorbea undeva despre fericirea pura, care ne transforma în supraoameni; n-o sa uit ziua de septembrie când în loc de picioare mi-au crescut roti si ma plimbam serpuit prin galaxie. Un asemenea moment l-am mai trait doar o data, în somn, când am visat ca cineva îmi spune “Te iubesc”.