Era pe vremea fructelor parguite, numai bune de mancat, adica vremea merelor si corcoduselor verzi si acre de ti se strepezeau dintii. La cererea mea, consiliul tehnic de la categoria under 12 se intrunea in sesiune ordinara pentru a-mi repara torpedoul, care nu mai frana deloc. Singura sansa de a opri bicicleta era, pana azi, sa apas tare, cu varful pantofului, undeva la jumatatea aripii rotii fata – aceasta componenta inteligenta, fixata de furca cu niste vergele elastice, se indoia exact cat sa franeze roata. Nu numai ca asta nu ma deranja, dar ma facea o figura memorabila a maidanului, un fel de Anquetil local, de vreme ce din zece incercari de a opri, patru erau ratate. Noroc cu cadrul de dama. Azi , insa, locul de contact al aripii cu roata s-a subtiat intr-atat ca procentul de succes la opriri deveni extrem de mic, si tindea rapid spre zero. Cand pragul zero a fost atins integral, adica atunci cand aripa s-a rupt de-a dreptul, consiliul tehnic a oprit competitia si s-a intrunit petru deliberari. Coatele si un pomete purtau pecetea falimentului complet al franei cu aripa, desi multi se straduiau sa-l copieze. Sesiunea era deschisa, se lucra cu mainile negre si fruntile brobonate de sudoare, la lumina naturala a diminetii, dar multiplele montari si demontari ale rotii, urmate de teste elaborate pe toate terenurile cu putinta, ne impinsera pana spre amurg. Atunci, obositi de efortul intelectual depus, ne-am retras la umbra unui pom fructifer incarcat spre varf, golas la poale. Era un vajnic corcodus si nu ne trebui mult ca sa mutam consiliul, de la parter, unde solutiile tehnice se epuizasera, pe ramurile sale mai inalte, pentru a ne ridica glicemia prin inacrire. Obicei prost si neindicat, cred ca nu se mai preda la scoala de acum. “Treisferturile” mele, asezata pe sa si ghidon, se expunea in mod indecent cu rotile in sus, in lumina aurie a apusului. La parter, pe pamantul plin de clesti, surubelnite si sarme, ramasese doar aspirantul junior al gastii, singurul om cu doua porecle: Microbel zis si Mucea. I se spunea in doua feluri fiindca maidanul nostru avea un East Side, populat majoritar de niste baieti tare rai, si un West Side, unde tari eram noi, under 12. In East Side, Microbel era “Mucea”, iar in West Side, Mucea era “Microbel”. Doar parintii ii spuneau intr-un fel absolut penibil, Cristi. Ei bine, pe langa bicicleta mea expusa cu rotile in sus, clesti si sarme, pe jos zaceau samburii de corcoduse aruncati de la sesiunea speciala din pom. Cu timpul, se adunase si produsul nasului lui Microbel, caruia altii ii spuneau pe buna dreptate “Mucea”, dar asta nu deranja pe nimeni. Din cand in cand, Microbel invartea de pedalele bicicletei si baga la spite diverse obiecte gasite pe jos, cum ar fi o scoaba indreptata si jumatatea rupta si polizata a aripii bicicletei mele. Desigur, multe din obiectele mai mici decolau si se pierdeau in colbul maidanului. Si sunetul sacadat produs de spite, un fel de toaca mecanica, ne confirma ca Microbel nu plecase de acolo, in caz contrar sesiunea se suspenda temporar pana cand fra-su se ducea sa-l readuca in West Side. Dar Microbel nu presta doar cu sarme, lua si nisip pe care-l rasfira pe roata aflata in miscare, fapt care-l umplea nu numai de bucurie dar si de praf in nas, ochi si urechi. Din perspectiva superioara a consiliului din pom, acest joc nevinovat era ignorat, fiind inutil din punct de vedere tehnic, oricum roata se oprea de la sine, ca torpedoul nu functiona, dupa cum cred ca v-am spus. Fructele vajnicului corcodus se epuizara destul de rapid, iar sesiunea tehnica din pom s-a suspendat pentru ziua in curs, fara rezultat vizibil asupra torpedoului meu. Fiecare membru se dadu jos cum putu si incaleca pe bicicleta, ceea ce am facut si eu. Hai noroc! Ajuns in dreptul casei, am dat instinctiv sa opresc bicicleta din torpedou, ca aripa fata nu mai era decat pe jumatate si – MINUNE – bicicleta m-a ridicat de pe sa si m-a aruncat pe ghidon, dar macar m-am oprit!!!! In noaptea aia m-am gandit mult la ce s-ar fi putut intampla cu torpedoul – poate o minune…doar o minune….sigur o minune!!… A doua zi consiliul tehnic s-a reunit pentru a studia si decreta minunea produsa in timpul sesiunii trecute, dar si pentru a omologa solutia tehnica. Ea era produsa, ei bine, de nu altul decat Microbel, zis si Mucea, dar doar pe East Side.  In gresorul fara capac al torpedoului a turnat nisip, apoi a infipt un sambure de corcodusa ceva mai fraged, iar cireasa intregului tort era un cui infipt, tot pe gaura de gresare, prin sambure, pana spre mecanismele cele mai intime ale butucului. Necazul era ca tentativa de franare, in varianta asta, era urmata de un salt inainte pe ghidon, ca pedalele si roata devenisera una – misto!!  Bucuria era ca puteam merge si in spate!!!!!  Halal bucurie, ca n-aveam ochii la spate si genunchii invers ca barza! Si-asa s-a gasit solutia torpedourilor care nu “prindeau” la frana: se baga o mana buna de nisip, si dupa citeva tentative mai dificile, frana prindea in proportie de 100%!! Microbel din West Side nu si-a patentat niciodata procedeul. Astfel, oricine poate face, de atunci, la fel, fara sa scoata vreun gologan din buzunar.  Aviz amatorilor. Post Scriptum Microbel s-a facut inginer de biciclete cu repetitie, ca si tatal sau. Am aflat acum 8 de ani ca era deja colonel de 10 de ani, la o uzina cu nume de unitate militara, unde nu se mai fabrica biciclete de 18 ani. Acum, nu-i mai spune nimeni “Microbel”, ci Cristi. Doar cateodata i se mai spune “Mucea”, dar asta o fac doar mocofanii aia din East Side, cu biciclete cu schimbatoare si fara torpedouri cu gresoare. De-aia n-au ajuns decat plutonieri sau sergenti, tops! ================ Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.