“O bicicleta fara frane, carevasazica ca nu le are”. Daca nu era deja scrisa de Caragiale, o spuneam eu. Dar, cui ii trebuie frane?! Poate snobilor alora ce spun ca fac Downhill, dar chiar si lor, cand si cum le folosesc franele?? Pai noi nu am facut Downhill niciodata, domnilor, doamnelor, niciodata! Si nici n-as face, v-o jur! Noi doar mergeam cu bicicletele asa, lelea, peste munti si peste vai, pierzand vremea de pomana, vorba mamii….Spre exemplu, cand am fost prima data la Predeal, cu retur, n-am pedalat decat la urcare si n-am franat decat putin, la coborare. Da, domnilor, la coborare au fost foarte utile franele, pana cand sabotii s-au tocit complet si clestii franei atingeau jentile si gumele… Atunci, si doar atunci, mi-am vazut toata viata mea inutila, pierduta pe maidane, defiland prin fata ochilor mei precum bornele kilometrice dintre Predeal si Timisu de Sus. Am vazut merii si prunii ai caror fructe afurisite, mici si acre, nu ajungeau niciodata mai mari de 2 centimetri… Am vazut toate canalele in care intram in cautarea sobolanilor…aia care ne atacau pisicile… Am vazut podul plin de praf si albul imaculat al rufelor intinse la uscat, transformat ca prin minune intr-un gri spre negru, si asta doar pentru ca noi ne jucam, inocenti, pe acolo… Am vazut beciurile in care intram ca sa mancam castraveti murati pana nu ne mai simteam buzele…. Am vazut santierul si groapa de stins var in care saream de dimineata, pentru ca seara sa jupuim varul de pe picioare, cu piele cu tot… Am vazut porumbeii prinsi cu cutia de pantofi si gainile pescuite la rama, cu undita tatii.. Si as mai fi vazut eu multe, pe care nu le pot scrie acuma, dar taman ce veneau, nebune, niste curbe, ba la dreapta, ba la stanga…si frane ioc, inafara de clestii care jupuiau cromul bietelor jante… Dar nu va speriati, ca nu era asa rau, stateam cu picioarele rascracarate de-a dreapta si de-a stanga bicicletei, tipand cu totii ca nebunii, asta ca sa se dea oamenii la o parte, dar si sa ne facem curaj, fiindca, iata, in curba ac-de-par, un camion cu rosii, adica tomate, rasturnat pe-o parte si marfa (tomatele) facute covor pe sosea, de la curba in jos spre Brasov dar si in santurile laterale, de ziceai ca a plouat cu rosii…. Dragii mei, niciodata nu mi-au placut mai mult rosiile…Poate doar carcotasii ar fi cerut niste branza, ceapa si o tuica mica, dar eu nu! Nu, nu si nu!! Rosii, vere, doar rosii, tomate adevarate, de Buzau sau Slobozia, sau de unde Dumnezeu veneau, caci numai Dumnezeu ni le-a scos in cale!!…. Vine baiatuu!….N-avui timp decat sa ma ghemuiesc, atata m-a dus capul ala zguduit de zdruncinaturile coborarii…Si BUF pe spate, unde, salvator, era un rucsac, nu cu rosii ci cu mere ionatane de Ghimbav, mici si dulci, puse de mama, just in case…e drept ca nu erau moi merele, dar rosiile DA!! Sau cel putin alea care umpleau santul in care am intrat, unul cate unul, ca-ntr-un joc de popice… Restul e istorie. Militia, aflata la fata locului pentru  a intocmi Procesul Verbal, ne-a luat pe noi si ce ramasese din biciclete si ne-a suit intr-un alt camion, oprit volens nolens inainte de curba, cu mandatul de a ne duce la spital, la Brasov. Unde, insa, n-am mai ajuns cu caminul, din Darste am luat un tren marfar ce mergea in Triaj. Si asta pentru ca soferul camionului avea o iubita in Darste si ne-a rugat sa-l asteptam un ceas-doua, pana-i gata treaba, sau, daca vrem, cumnat-su era acar in Darste si ne rezolva el cumva… Plecat din Triaj pe jos, pe la jumatea drumului am hotarat sa arunc cele doua jumatati de bicicleta, mai intai una intr-un caine lup, alta in doi caini mai mici, roscati si blanosi, care-si revendicau calea ferata. Nu de alta dar tocmai gasisem un lat de gard, lung de cam un metru, obiect nepretuit la drum lung si indeosebi la alungatul cainilor ce se inmultisera peste masura in zona Triajului. Si din cele doua jumatati de bicicleta, nici una nu mai era recuperabila, in afara de o sa de piele, de care-mi pare rau si acuma…Dar cainii erau rai si nu le-au fost pe plac cele doua jumatati de cadru de otel, asa ca am preferat sa pastrez latul de gard, ca din Triaj pana-n gara mananci o paine… Da, domnilor si doamnelor, de-aia n-am sa fac niciodata Downhill, niciodata, niciodata-n viata mea, vorba lui Mircea Badea, nici macar atunci cand vreau sa cobor Predealu’. Iar dac-as face-o, ar fi ori din lipsa de tinere de minte, ori ca mintile mele-s pe duca, ori pentru ca as avea de dus la Brasov un rucsac plin de mere ionatane, mici si dulci, musai amestecate cu tomate romanesti, adevarate, lucioase si gustoase, care merg cu o branza telemea si o ceapa sparta-n pumn si – la naiba, am zis-o!-cu o tuica de Pitesti… Asa sa stiti, altminteri nu!