Atunci când plămânii şi pulpele noastre erau cât de cât pregătite de drum mai lung, în zilele de vară, plănuiam o ieşire la un ştrand adevărat, un lac aflat la cam 15-16 kilometri depărtare, poate ceva mai mult. Pregătirea cuprindea, în special, montarea unor bucăţi de scândură pe portbagaj, pentru ocupantul din spate – denumit “copilot” – şi a unei bucăţi de coadă de mătură, pe post de ghidon fals, de care acesta se ţinea în timpul croazierei. Restul, cum ar fi apa, mâncare şi pături, se aranjau într-o ordine absolut aleatoare, dictată de inspiraţia proprietarului de bicicletă. La prima mea tură de “copilot” am ajuns asa de zdruncinat că nici n-am intrat în apă o oră bună, ca să-mi adun minţile răvăşite de drum. Când am ajuns sa merg singur pe roţi n-am avut de luat decât un bidon mare de apă şi o plasă de merinde cumpărate şi pregătite de cu seară – salam taiat rondele, ardei, ceapă, pâine si castraveţi proaspeţi. Oricum, ziceam eu, de data asta am noroc, nu duc nimic “în viu” ca să mai am şi grija altuia… Şi plecarăm…ca din puşcă, pentru ca peste o juma’ de oră să ne oprim pe la marginea oraşului, pentru regrupare…Atunci, cei mai mari ne spuseră că vor să tragă mai tare ca să prindă loc bun, la mal, că acum suntem pe cont propriu şi la cam după 6 kilometri distanţă să facem stânga, în sus pe deal, apoi la vale două minute şi gata, dăm de lac. Ei, teoria ca teoria, da’ practica ne omoară… Şi nu mersem noi prea mult la deal că – zdrang! – lanţul meu se rupse şi rămăsei fără tracţiune… Acu, nu mă lăsa sufletul să-i opresc şi pe ceilalţi, aşa că le-am facut semn să se ducă, c-oi găsi eu drumul… M-am dat jos şi am evaluat defecţiunea: gravă, gravă de tot, lanţul rupt, adică bolţul ieşit şi zaua îndoită. Merg preţ de doua minute până ajung la un refugiu ce se arăta mai în faţă, că pe marginea drumului oricum nu puteam face nimic. Scot din taşca toate sârmele din dotare şi un patent, şi încerc să îndrept zaua ca să aduc bolţul la poziţie…măcar să fac bicicleta ca să ajung acasă, la vale, că pentru ştrand trebuia să mai şi urc… Nici nu ştiu cât a trecut, judecând după soare tovaraşii mei probabil că făceau prima baie…Oricum nu puteam face mare lucru doar cu patentul şi am inceput să caut cu ochii o piatră mai mare pe post de nicovală, când iată că opreşte în refugiu un neamţ din RDG cu un Wartburg mirosind a radiator încins, tractând o remorcă mică, acoperită cu o prelată kaki. Eu – năduşit şi-n albul ochilor, cu mâinile negre, căutam piatra fericirii… Se duse şoferul în spatele unui şir de boscheţi spre a-şi elibera vezica, urmat de alţi cei câţiva membri ai familiei, apoi începură, toţi, sa-şi dezmorteasca picioarele şi să-şi paseze unul altuia o sticlă de apă. Deodată, iată că vine la mine şoferul maşinii, patriarhul familiei, se uită şi-ncepe a-mi pune întrebări într-o limbă straină, da’ straină rău de tot… Eu ştiam ceva engleză, da ce-ar putea să vrea ăsta de la mine? Ca un copil cuminte, nu intru în vorbă cu străinii, decât dacă-i cunosc…Mă rog, dacă ar fi fost să-i spun, ceva, ar fi fost ceva de genul: cain lanţ, nene! Vezi? Rupt, caput! Uitându-se la bicicletă şi sârmele din mâna mea, se lămuri pe dată şi spune ceva uşor de înţeles: “Moment !” Pleacă omul şi ridică prelata remorcii, unde printre corturi, ligheane, oale şi alte coclenderi, se vedea o bicicletă pliantă şi niscava cutii de tablă cu etichete de ceai…şi-ncepe omul a le deschide, una câte una, până când vine cu un soi de spărgător de nuci cu ghivent, un ciocan, o surubelniţă mare şi o bucată pătrată de fier cu urme de intensă folosire… Neamţu’ – ca neamţu’ – mă împinse uşurel în semn că de-acum a preluat conducerea şi din două-trei mişcari, lanţul e din nou integru şi pus la locul lui. Acu, ce puteam să-i spun decat “danke”, dar cuvântul ăsta, printre puţinele în germană, le-am învăţat ceva mai târziu, cu greu…şi dau să-i strâng mâna, tovărăşeşte, da’ era neagra de vaselină şi plină de praful drumului… Si iară spuse “Moment !”, pleacă cu sculele şi vine cu un tub care părea de pastă de dinţi, îmi luă o mână şi-mi puse in ea un şnur de pastă gălbuie, îşi puse şi lui o porţie şi-ncepu să-şi frece mainile între ele, făcându-mi semn din cap ca să fac la fel. Pasta aia era un fel de adeziv bine mirositor care în contact cu murdăria, o acumula şi dupa câteva mişcări mâinile se curăţau ca prin farmec…Neamţu’, domn până la capat a reţinut că am vrut sa-i dau mâna, şi mi-o întinse pe-a lui…domn până la capăt… Apoi, fiecare şi-a văzut de drum – eu la ştrand, el – cine ştie? Desigur, ca întotdeauna lanţul se rupe la veriga cea mai slabă, dar acolo unde a reparat-o neamţu’, nu cred că s-a mai rupt! ================ Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.