Vatrici Roxana Secţiune: Cea mai bună poveste scrisă de o fată Margareta 20 septembrie 2004 Ma zdruncinau excrescentele nascute din pamant. Iarba inalta ce-mi intuneca chipul, imi soptea primejdia. Aripile imi cresteau. In orizont se oglindea desertaciunea tuturor viselor mele dinainte. Nici nu puteam urla, nici nu puteam si nici nu voiam sa pot da inapoi. Timpul. Era un ceas mort. Era ceasul visurilor mele. Cand stii ca un rau ti se va intampla, primul lucru e sa vrei sa dai timpul inapoi. Eu nu; imi continuam zborul printre creste si muream de nerabdare sa simt finalul. Cand m-am uitat la pedale mi-am zarit incaltarile cu 4 numere mai mari. Era clar. Nu mai aveam iesire din acel tablou deluros de un verde perfect, plin cu margarete. Candid si frumos. Era atat de limpede, atat de platonic. Era perfectiunea. Totul era delirul din care nu voiam sa ies. Imi doream sa ma intorc. Imi taram bicicleta si rasuflarea ca pe un trofeu. Urlam ca vreau sa zbor iarasi si iarasi si iarasi… Eu vreau sa vad iar acel deal de un verde perfect! Acum puteam urla. De extaz. Imi impachetam bratul si cu maneca stergeam sange. Nu simteam nimic. Doar liniste. Imi trecea prin minte povestea zen care te invata: “Nicaieri nu e liniste ci doar nu se aud zgomote”. Trupul ma analiza pe mine, nu eu pe el. Imi inspectam bicicleta cu coada ochiului dar nu stiu cum de nu sarisem asupra ei sa o alint asa cum faceam odinioara. Nu faceam decat sa las senzatiile sa curga. De ce nu mai era bicicleta cea mai importanta? Era randul ei acum. Ea imi oferise clipa perfecta de fericire si eu nu ma impotriveam. Stia prin ce m-a trecut dar nu stia de despartirea noastra. Nici eu. - Nici nume nu ti-am dat, ii sopteam in gand. Luminile albastre mi-au dat trezirea. Auzeam sunetul tacticos si sters al asistentei. - Haide, urca! Ce varsta ai?  (asistenta) - 23? (eu) Realizasem ca gresisem varsta. Aveam 24 dar ceva ma facea sa ma simt mai tanara. Merele? Plimbarile nesfarsite cu bicicleta? Izul de menta de acasa? Prostii! Lovitura la cap era responsabila. Eram in lumea mea, cu zborul meu, cu dealul verde, cu margaretele. Margaretele aveau viata si dansam. Era un bolero fara inceput si fara sfarsit. - Ce facem cu bicicleta, domnule sofer? Ar fi culmea sa o suim si pe ea, doar nu sintem de la tractari! (asistenta) - Daca ea ramane si eu la fel. (eu) - Fie. Facem o exceptie. (asistenta) Biciclistii astia… (asistenta mormaind) Totul era alb. Pe acea insula alba imi pierdusem speranta ca as mai putea retrai totul. Macar o data.Toti trageau de mine si eu trageam de ganduri, de fire subtiri de speranta.Lasam tehnologia sa imi exploreze trupul. In sfarsit…Ostenita, am luat bicicleta la subsoara si mi-am urmat drumul. Dar incotro? Nu locuiesc pe un nor? M-am oprit intr-un parc sa analizez daunele bicicletei. Nu era deloc in stare buna dar nu puteam face nimic pentru ea. De fapt, nici nu simteam ca vreau sa fac ceva.A trecut mult timp, ranile s-au inchis, bicicleta se indeparta de mine impreuna cu rugina ce o cuprindea. Numai asteptarea nu se oprea sa lase gol in mine. Simteam ca imi lipseste ceva. Traiam in continua trepidatie. Imi cresteau gandurile cum cresc mugurii primavara. Proaspeti si zambitori.Stiam visul pe de rost, era parte din mine, eram parte din el.Implinisem 29 de ani si eu tot cu el, nelipsit si acelasi. Mai departe de acel vis, de acea traire nu mai exista nimic. Totul se oprea acolo. Acolo era marginea. Nu ma puteam apleca sa privesc dincolo. 20 septembrie 2009. Timpul a stat in loc.Cand mi-am aruncat privirea, era ea. Frumoasa si cu rost. M-am suit pe ea si retraiam zborul, simteam crestele muntilor, simteam verdele perfect.Margaretele disparusera din tablou. Ea le luasera locul.Am decis in acea zi ca ea sa aiba un nume si i-am spus Margareta.Incepand cu acea zi n-am mai vazut dealul cu verdele lui perfect. Ne-am contopit si a ramas doar o poveste, o amintire de neuitat.Margareta e bicicleta care imi lipsea.